Prima mea întâlnire semnificativă cu suferința
Mărturisesc că am ezitat mult de la primul impuls de a scrie până la inițierea actului în sine. Poate starea de sărăcie duhovnicească m-a făcut conștientă de faptul că în momentul acesta am în mine prea puține lucruri frumoase de oferit celorlalți, prea puține gânduri curate și sincere și prea puțină energie care să-mi susțină încercarea de a-i anima pe ceilalți. Și totuși, am decis să aștern în scris gândurile cu privire la întâlnirea care mi-a schimbat viața…
Am facut rapid o introspecție, depănând în minte întâlniri și întâlniri remarcante și ca la Google, memoria mi-a actualizat câteva situații interesante. Și totuși nu mă puteam hotărî. Am introdus apoi în motorul de căutare „schimbat viața”. Deja lucrurile păreau mai serioase. Memoria mea era confuză așa că am început să mă întreb: „Mi-am schimbat viața?” Poate… nu știu dacă în adevăratul sens al cuvântului, dar ceva în mine s-a schimbat. Și atunci mi-a apărut în minte situația cea mai potrivită de la secțiunea „rezultate”: întâlnirea cu suferința.
A fost o întâlnire simbolică al cărei rost nu l-am înțeles multă vreme, o întâlnire care, cu cât încercam mai mult să o anulez, să o sistez, să o neg, cu atât mai reală o resimțeam în viața mea. Cu cât căutam mai mult să o înțeleg, cu atât mai confuză rămâneam. Eforturile și strădaniile de împotrivire îmi vlăguiau puterile și mă adânceau mai mult ca într-un cerc vicios în neputință, apăsare, frustrare, anxietate. Rugăciunea mea conținea șiruri interminabile de „De ce Doamne?” „De ce mie?”, gânduri care-l stăpânesc și torturează pe novicele din punct de vedere duhovnicesc, care nu știe sau nu dorește să-și asume suferința. Refuză, încăpățânat să-L cheme pe Dumnezeu în suferință și Îi cere socoteală ca și cum ar fi cel mai merituos om.
Binele pe care-l trăim în fiecare zi îl percepem ca pe un dat firesc ce ni se cuvine și nicidecum ca pe un dar și crește în noi indignarea și revolta când se reduce sau dispare. Uităm sau refuzăm să ne încredințăm viața lui Dumnezeu și poate acesta-i unul dintre rolurile suferinței, să scoatem de la cârma vieții noastre ego-ul și să-i permitem lui Dumnezeu să fie Conducătorul.
Îmi amintesc și acum câtă neliniște, anxietate, câtă confuzie trăiam în prima mea întâlnire semnificativă cu suferința. Relația cu Dumnezeu era clar zdruncinată. Mintea mea nu putea să înțeleagă cum Doamne-Doamne, Cel care îmi era așa de bun prieten a permis să cobor în astfel de stări. Monologul meu, la rugăciune, conținea aspecte contradictorii, de la reproș la rugăminți fierbinți ca lucrurile să redevină ca înainte. Avem în noi tendința aceasta înnăscută de a nu părăsi zona de confort, de a rămâne „căldicei” chiar dacă știm că putem accede la un nivel superior în dezvoltarea spirituală. Ne e frică de schimbări căci ele presupun asumare, responsabilitate, uneori sacrificiu, durere, lucruri pe care cu greu le găsim disponibile în trusa noastră de achiziții.
Îmi doream cu disperare să revin la zona mea de confort, la nivelul achizițiilor de dinainte, fără să-mi dau seama că trusa mea e săracă. Aveam ocazia să o îmbogățesc considerabil, să dezvolt pe cele vechi și să adaug fără zgârcenie altele noi, atât de necesare și de benefice pentru pacea și echilibrul meu sufletesc, însă aceasta perspectivă era așa încețoșată încât multă vreme nu am descifrat și nu am înțeles nimic, ba chiar îi reproșam lui Dumnezeu pentru astfel de șansă.
Astazi privesc în trecut cu compasiune spre Eul meu care cu atâta „habotnicie” lupta să-și păstreze viața imaculată de orice pată de durere și suferință.
Nu înțelegeam mai nimic din complexitatea vieții duhovicești și nici despre minunatele daruri care te întâmpină la capătul suferinței. Obosind să mă împotrivesc, în dezolare L-am chemat pe Dumnezeu să-mi refacă puterile sufletești, cheltuite inutil contra voii Lui. Am rămas uimită de dragostea care m-a inundat. Nu cerusem nici pe jumătate din cât primisem. Nu se rezolvaseră problemele mele, însă eu le resimțeam mai puțin împovărătoare ca înainte. Cineva a alungat frigul si a potolit furtuna din inima mea. Iubirea Lui m-a dezmorțit, aducându-ma încet încet la pulsul normal al trăirii duhovnicești chiar atunci când mă simțeam de cea mai mare nevrednicie. Și de abia atunci, încălzită și cu pulsul normal am putut să simt atâtea regrete și să mărturisesc cu hotărâre: Aș vrea să nu te mai parăsesc Doamne, aș vrea să mă respect mai mult, râmânând în iubirea Ta, în Legea Ta, sub ascultarea poruncilor Tale și să nu mai decad și să fac risipă din timpul meu, pierzându-l în amorțeli. Realizez că Tu ești cu mine, chiar și atunci când eu nu sunt cu Tine și sunt nevrednică Doamne de atâta dăruire.
Am învățat să-L chem pe Dumnezeu în suferință, iar faptul acesta m-a îmbogățit neașteptat nu doar în direcția vindecării și refacerii resurselor risipite, ci și în direcția completării și reorganizării lor. Am intrat în contact cu sinele meu autentic, conștientizând limitele, neputințele, dar și dorințele ascunse ale sufletului meu, reușind astfel să-I vorbesc sincer lui Dumnezeu.
Am înțeles că suferința poate fi benefică și izbăvitoare și că la capăt te pot aștepta daruri absolut minunate. Însă ce alunecoasă e căderea. Ce rapid ne pierdem concentrarea. Devenim distrați și riscăm să pierdem aceste daruri, sau renuntăm noi, ușor ușor la ele prin fiecare excepție îngăduită de la păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
(Elena Burciu)
