Primăvara – icoana facerii lumii

Pe când noi, fraţilor, în templele noastre cele mici şi făcute de mână omenească săvârşim felurite slujbe dumnezeieşti şi trecem de la o sărbătoare la alta, templul cel mare şi nefăcut de mână omenească al naturii nu rămâne nici el fără de schimbări, căci şi într-însul un şir de ceremonii e urmat de altul şi într-însul se săvârşesc felurite rânduieli întru slava unuia şi aceluiaşi Domn şi Stăpân a toate.

Astfel, privind la podoabă cu care se îmbracă natura în acest anotimp al primăverii, privind la verdeaţă ce se iveşte de pretutindeni şi la florile ce în jurul nostru sunt presărate cu îmbelşugare şi asemănând toate acestea cu golătatea şi amorţeala de mai înainte, cine nu va zice că natura, care a dormit somnul iernii, s-a deşteptat acum ca dintr-un somn şi, urmând pilda Sfintei Biserici, a început şi ea a sărbători ziua Învierii?

A trece această sărbătoare nebăgată în seamă ar dovedi o neiertată nepăsare de către Însuşi Întemeietorul ei, Care, fără de îndoială, nu este Altcineva decât Însuşi Atotputernicul Făcător al naturii. Căci dacă până şi cel mai neînsemnat pictor nu înfăţişează tablourile sale înaintea ochilor tuturor fără un anumit ţel, apoi cu cât mai vârtos înţelepciunea dumnezeiască nu se poate să preschimbe întreaga întindere a pământului în vremea primăverii într-un minunat şi fermecător tablou, fără să aibă în vedere ca prin aceasta să dea învăţături folositoare acelor vederi cărora ea le înfăţişează acest tablou.

Aşadar, să nu fim nebăgători de seamă faţă de planurile înţelepciunii dumnezeieşti, ci să ne sârguim a ieşi şi a ne strămuta cu mintea noastră în templul cel mare şi larg al naturii, spre a primi învăţături de la acea măreaţă privelişte care se desfăşoară, acum, într-însul.

Multe gânduri şi simţăminte frumoase deşteaptă primăvara în sufletul nostru! Dar, mai cu seamă, ea ne dă trei învăţăminte mai inseminate:

a) Primăvara ne aduce aminte de facerea lumii, de starea noastră cea dintâi şi de căderea noastră;

b) Primăvara ne slujeşte că o icoană vie a învierii noastre din moartea păcatului şi ne arată ce trebuie şi ce nu trebuie să facem pentru aceasta înviere;

c) Primăvara preînchipuie reînnoirea viitoare a tuturor lucrurilor şi învierea noastră, care va avea loc la sfârşitul lumii. Să le cercetăm pe toate acestea cu amănunţime.

Primăvara –icoana creării lumii

Noi n-am fost şi nici n-am putut fi martori ai acelei minunate lucrări a atotputerniciei dumnezeieşti prin care toată lumea cea văzută, cu toată mulţimea fiinţelor ce o locuiesc, cu toate podoabele şi frumuseţile sale, a fost scoasă din nefiinţă şi întocmită în rânduiala de astăzi. Însă priveliştea facerii lumii, după însăşi firea sa, este cea mai potrivită pentru a deştepta în noi simţământul de recunoştinţă, de iubire şi de supunere către Făcătorul şi Stăpânul a toate. Şi iată, înţelepciunea dumnezeiască a găsit mijlocul de a o înlocui pentru noi printr-o altă privelişte, foarte asemănătoare cu dânsa.

În fiecare primăvară, noi vedem destul de limpede icoana facerii lumii, care, deşi nu are întinderea acelei privelişti – pe care, de altminteri, nici nu o ar putea cuprinde ochiul nostru cel slab -, totuşi, prin necontenită sa repetare, o înlocuieşte minunat de bine. Amintiţi-vă cum înfăţişează Moise facerea lumii: cea dintâi lucrare a atotputerniciei dumnezeieşti, după ce a făcut material din nimic, a fost poruncă:” să fie lumină!” (Facere 1,3). Tot cu această purcede şi ivirea fiecărei primăveri; aceeaşi putere nemărginită porunceşte luminii soarelui, care luminează slab în timpul iernii, să se îndrepteze spre faţa pământului şi toate încep a lua o nouă înfăţişare: ziua se măreşte, văzduhul se încălzeşte, faţa tuturor lucrurilor se luminează şi se înveseleşte şi toate, în natură, încep a se pregăti, oarecum, pentru un fel de sărbătoare.

O altă lucrare a atotputernicului Dumnezeu a fost glasul: “să se adune apa cea de sub cer într-o singură adunare şi să se arate uscatul!” (Facere 1,9). Asemenea se petrece şi acum. În vremea iernii, apele, sub formă de zăpadă, acoperă toată faţa pământului, aşa încât se repetă, oarecum, petrecerea de altădată a pământului sub apă. Dar, cu apropierea primăverii, capătă, din nou, putere vechea poruncă: “să se adune apa într-o singură adunare” – şi iată, zăpadă, sub căldura razelor soarelui, se topeşte şi se preface în apă; pretutindeni se ivesc pârâie şi râuri, care, plecând din diferite părţi, curg mereu la vale, împinse de o tainică putere, până când se adună într-o singura adunare – în ocean. Pământul spălat, umezit, iese de sub învelişul cel de zăpadă, înzestrat cu puteri noi şi, oarecum, din nou creat pentru om.

Dar el este urât şi gol; îi trebuie, deci, haine şi podoabe, spre a se putea înfăţişa înaintea stăpânului său. Toate acestea nu întârzie a se arăta în puterea vechii porunci:” să răsară pământul iarba!” (Facere 1,11). În fiecare primăvara, după scurgerea apelor de zăpadă, ca prin farmec se iveşte din sânurile pământului o întreagă şi nemărginită împărăţie a plantelor. Cu adevărat, împărăţie! Câtă viaţa, câtă podoabă, câtă frumuseţe până şi în cele din urmă firicele de iarbă! Unde cu o săptămână înainte nu se vedeau decât mormane de ţărână goală, acolo, acum, pe fiecare dâmbuleţ, pe fiecare deal, pe fiecare vâlcea e pregătit pentru voi cel mai minunat, mai moale şi mai înmiresmat covor, presărat, precum cu nişte topaze şi safire, cu cele mai fermecătoare buchete de flori. Cu adevărat, nici însuşi Solomon nu s-a îmbrăcat cu atâta podoabă intru toată slava sa (Matei 6,29) cum sunt împodobite şi îmbrăcate acum cele mai multe din florile câmpului. Şi câte sunt ele? Luaţi toate cifrele şi toate numerele voastre şi nu vă vor ajunge spre a le număra pe toate. Aşa de puternică este porunca:” să răsară pământul iarba!” Mii de ani au trecut şi, oricâtă vreme ar mai trece, pământul nu încetează şi nu va înceta a împlini această poruncă cu cea mai mare sfinţenie. În timpul primăverii, de asemenea, se mai zăresc întotdeauna chiar şi oarecare rămăşiţe din acel pom al vieţii din Rai, răspândite în felurite buruieni şi flori tămăduitoare de boli, care, în acest timp, dăruiesc, pentru om, izvoare de sănătate trupească.

La începutul lumii, după alcătuirea împărăţiei plantelor, a urmat aşezarea împărăţiei animalelor sau a fiinţelor vii; apelor li s-a poruncit să se umple de peşti şi văzduhului i s-a poruncit să se umple de păsări. Repetarea acestei minunate lucrări o putem vedea în fiecare primăvară. Acesta este cel mai însemnat şi, pentru unele finite, singurul timp de înmulţire. Priviţi în aceste noiane de ape la lumina razelor soarelui trimise din înălţime şi veţi rămâne uimiţi de mulţimea fiinţelor noi, de curând venite pe lume. Când s-au născut ele? Astăzi, ieri sau acum câteva zile? Dar iată că şi în lipsa [razelor] soarelui, în mijlocul întunericului nopţii, colo apele se fac vârtej şi ceva joacă pe luciul lor, făcând zgomot de răsună împrejurimile. Cine e acolo? Nisetrul cel greoi şi morunul ochios. Prin aceste zgomote, locuitorii apelor ne dau, oarecum, a înţelege că nici haosul lor nu e pustiu, că şi acolo sunt ființe vii şi că glasul lui Dumnezeu către peşti – “umpleţi apele!” – nici astăzi nu răsună în zadar (Facere 1,22).

Văzduhul, de asemenea, nu rămâne mai prejos întru împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Câte înaripate noi nu primeşte el în fiecare primăvară în adierile sale! Priviţi cum întreagă familie, ba încă şi cei străini, ajută şi cu aripile, şi cu strigătele lor zborului slab al puişorilor neîncercaţi! Însă multe ţări, din pricina asprimii climatului, sunt sărace în timpul iernii intru mulţimea locuitorilor văzduhului. Spre împlinirea acestei lipse, la începutul fiecărei primăveri, aduse de o putere nevăzută, vin în aceste ţări nenumărate cete de înaripate, spre a umple locurile cele lipsite. Ele străbat depărtări uimitoare, trec peste munţi şi peste mări, dar întotdeauna izbutesc a sosi la vreme şi într-un număr destul de mare, atât cât trebuie, ca prăznuirea cea mare a naturii să nu rămână fără oaspeţi. În sfârşit, şi acele înaripate care petrec iarna împreună cu noi, odată cu sosirea primăverii, primesc, oarecum, puteri noi. De unde până acum erau tăcute şi retrase, deodată devin gureşe şi zgomotoase, ca şi cum ar vrea să atragă privirile tuturor. Căutând la toate acestea, cum să nu ne aducem aminte de atotputernică porunca a Făcătorului: “şi păsările să se înmulţească pe pământ!”? (Facere 1,22).

Acum, de sus, să ne îndreptăm privirile noastre în jos; să ne uităm sub picioarele noastre. Aici, de asemenea, în fiecare primăvară vedem lucruri noi; generaţii noi de târâtoare, care iarna nu se vedeau nicăieri, acum, deodată, se ivesc, că prin minune.

Multe din acestea sunt dezgustătoare şi unele chiar veninoase – dar tocmai astfel le-a făcut pentru noi păcatul! Cu toate acestea, să nu credeţi că ivirea lor ar fi o faptă a întâmplării. Nu, pentru că nici ele nu s-au ivit după placul lor, ci tot dintru porunca Atotputernicului Făcător. Acelaşi glas – care a poruncit soarelui şi lunii să se aşeze pe cer şi să împodobească ziua şi noaptea – a poruncit iarăşi: ”să scoată pământul suflet viu şi toate târâtoarele după felul lor!” (Facere 1,24-25) şi iată-l că le scoate şi, oricât vă veţi strădui să le striviţi, el le va scoate necontenit, până la sfârşitul său.

Pe om, ca unul care s-a abătut mai mult de la natură, anotimpurile îl influenţează mai puţin, dar, totuşi, îl influenţează – şi mai cu seamă primăvara. Vrând-nevrând, se apropie şi el, în acest răstimp, de natură, intra în legătură mai strânsă cu toate făpturile şi aruncă de pe umerii săi multe din grijile vieţii. Într-adevăr, uitaţi-vă la om în vremea iernii: el parcă nici nu s-ar afla pe faţa pământului, se ascunde prin case şi, când se iveşte în lume, e greu să recunoşti într-însul pe stăpânul pământului, aşa e de înfăşurat din cap până în picioare în piei de fiară! Acesta nu mai e împăratul naturii, ci un fel de mumie, un fel de sperietoare a tot ceea ce vieţuieşte. Vine, însă, primăvara şi omul se schimbă.

El nu mai sta în temniţă ce de bunăvoie şi-a făcut-o, închis între patru pereţi, ci iese la larg, sub cerul senin şi la lumina strălucitoare a soarelui, în aerul cel curat şi înviorător. În câmpie, în pădure, pe apă, pretutindeni omul e ca şi zidit din nou. Acum, s-ar putea zice că pământul intră, din nou, în stăpânirea omului: cu sosirea primăverii, câmpiile încep a fi brăzdate de plugul lui, mările şi râurile spumegă de vâsla lui, văzduhul este spintecat de locomotivele trenurilor lui şi chiar nourii se desfac pentru a face loc aerostatelor sale. De câte nevoi sunt scutite toate vieţuitoarele în timpul primăverii! Dacă ea ar fi veşnică, atunci, adeverit lucru, n-am avea nevoie nici de case, nici de mulţimea hainelor, nici de alte feluri de mijloace pe care acum suntem nevoiţi să le născocim, pentru a ne apăra de frigul şi de gerul iernilor. Pentru animalele care mănâncă iarbă, timpul primăverii este cel mai gustos ospăţ, care le oferă o hrană îmbietoare şi înmiresmata. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie?

Împreună cu îmbelşugarea, pretutindeni e frumuseţe şi podoabă: primăvara nu se zgârceşte a dărui haine frumoase tuturor; multe dintre animale primesc anume în acest timp, din mâna naturii – ca un fel de primenire pentru sărbători – haină nouă, după felul şi trebuinţa lor; iar în împărăţia plantelor, toate îşi schimbă îmbrăcămintea şi se înnoiesc din cap până în picioare şi nici meşterul cel mai iscusit nu va fi în stare să întreacă modelele ce împestriţează, în timpul primăverii, dealurile şi câmpiile. Oare nu tot aşa era şi în starea de nevinovăţie? Toate vieţuitoarele, până şi cele lipsite de cugetare, simt că primăvara este cel mai minunat timp al anului şi-şi exprimă bucuria şi mulţumirea lor prin tot ceea ce pot, dar mai ales prin cântare. Ascultat-ați voi o astfel de cântare? Într-însa se aude răsunând simţământul adânc de recunoştinţă, de mulţumire şi un fel de veselie sfântă. Aceasta e bucuria fiinţelor înviate din morţi, care, după ce pierduseră totul, deodată dobândesc, cu prisosinţă, tot ceea ce le e de trebuinţă. Câtă lipsă de oboseală la aceşti cântăreţi! Câtă felurime în această cântare! Până şi miezul nopţii răsună de cantarea cea mai dulce! Ţi se pare şi, cu adevărat, este o curată priveghere de toată noaptea a naturii! Însă, în cazul acesta, lumea fiinţelor neraţionale se apropie de lumea Îngerilor, unde duhurile cele curate, înconjurând tronul lui Dumnezeu, ziua şi noaptea vestesc slava Atotţiitorului!

Văzând această frumuseţe a naturii în timpul primăverii, văzând bucuria şi mulţumirea tuturor făpturilor şi auzind corul cel minunat al înaripatelor, care fac să tremure văzduhul şi să răsune dumbrăvile şi câmpiile de cântare, cine nu va fi gata să repete din tot sufletul şi din toată inima ceea ce a grăit Făcătorul, îndată după ce a zidit lumea: ”iată toate sunt bune foarte!” (Facere 1,31)? Fiecare din noi, poate, nu o singură dată, şi-a arătat dorinţă ca primăvara să fie cât mai lungă. Dar, cu toate acestea, ea este foarte scurtă, mai scurtă decât toate anotimpurile anului, ca şi cum ar vrea să ne arate, prin aceasta, ca şi petrecerea noastră în Rai, la început, a fost pentru puţină vreme.

Pentru ce atotputernicia dumnezeiască ne înfăţişează, în fiecare an, în timpul primăverii, o astfel de icoană a facerii lumii şi a stării noastre celei dintâi? Au nu pentru că, văzând lucrările atotputerniciei lui Dumnezeu, să ne învăţăm a fi plini de recunoştinţă către Acela Care, atunci când trimite duhul Său toate se întăresc şi se umplu de bunătăţi, iar când Îşi întoarce fata Sa, toate se veştejesc şi sunt gata a se preface în ţărână? (Psalm 103,28-31). Schimbându-se în vremea primăverii întreaga înfăţişare a pământului, putem spune că toată lumea ce ne înconjoară, îmbrăcându-se în câteva zile cu frumuseţe şi podoabă, înţelepciunea dumnezeiască pare a ne zice fiecăruia dintre noi: Uitaţi-vă ce pot Eu să fac pentru voi, dacă veţi fi vrednici de aceasta! Luaţi aminte de ce v-aţi lipsit voi, prin păcat, şi ce puteţi dobândi, dacă veţi căuta să vă lepădaţi de el şi de stăpânirea lui cea pierzătoare!

Da, fraţii mei, orişicât de frumoasă ar fi primăvara, şi în vremea ei se zăresc urmele păcatului nostru. Amintindu-ne starea noastră cea de la început, starea noastră de nevinovăţie şi de fericire, ea, în acelaşi timp, ne lasă să înţelegem că toate frumuseţile din jurul nostru nu sunt decât nişte rămăşiţe ale desăvârşirilor de altădată, că noi, dimpreună cu toate făpturile şi cu toată natura, ne aflăm în stare de cădere şi de pedeapsă. Căci priviţi cu luare-aminte la icoana primăverii şi numaidecât, sub haina cea nouă şi împodobită a naturii, veţi vedea vechea golătate, vechea boala şi stricăciune. Ascultaţi cu luare-aminte corul cel măreţ al făpturilor celor vesele şi veţi auzi numaidecât cum, câteodată, el este bântuit şi vătămat de gemetele făpturilor suferinde.

Iată colo o grădină mare şi înflorită. Într-însa toate sunt frumoase. Dar ce e cu aceste ramuri uscate, ce e cu acești pomi prăpădiţi care slutesc prin arătarea lor înfăţişarea de obşte a grădinii? Una ca aceasta, în Rai nu era. Priviţi dincoace, pe acest covor verde şi frumos. Ce se vede aici roşind? Sângele unui miel, sfâşiat de un lup răpitor! Una ca aceasta, în Rai nu era. Uitaţi-vă, în sfârşit, şi la însuşi stăpânul pământului şi vedeţi-l plecat deasupra plugului, într-un chip aşa de nefiresc! În mijlocul sărbătorii celei strălucite a naturii, când toate împrejurul lui cânta şi se bucura, ochii lui sunt abătuţi şi faţa lui, tristă – picături mari de sudoare curg pe fruntea lui (Facere 3,19); iar pe masa lui, după o muncă aşa de grea, abia se zăreşte o coajă de pâine neagră sau de mămăligă rece. Una ca aceasta în Rai nu era. Dar ce se află sub aceste flori, care împodobesc aşa de frumos aceasta moviliță proaspătă? Aici e mormântul unui tânăr, care era singura mângâiere a bătrânilor săi părinţi şi care, acum o lună, a fost pogorât în sânul pământului de o boală nemiloasă. Una ca aceasta în Rai nu era. Cu atât mai vârtos, nu erau acolo aceste strigăte ruşinoase, de care neînfrânarea nebună face să răsune văzduhul dulce al primăverii şi prin care se sârguieşte să înăbuşe corul curat şi sfânt al făpturilor ce Îl preamăresc pe Făcătorul.

Astfel, vremea primăverii înveselindu-ne ochii şi inima prin asemănarea sa cu starea cea dintâi a lumii şi a noastră, în acelaşi timp şi prin multe lucruri ce se petrec în curgerea răstimpului sau, ne dă a înţelege că fericirea şi frumuseţea aceasta sunt pierdute de noi; ca noi, dimpreună cu toată natura ce ne înconjoară, ne aflăm într-o stare nefirească şi că, prin urmare, trebuie să ne gândim necontenit cum să ieşim din această stare nefericită şi să dobândim, din nou, pentru noi şi pentru natura acea primăvară din Rai, care, odată începută, să nu se mai sfârşească.

Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)