Primăvara – icoana învierii duhovniceşti

Cu cât primăvara ne atrage mai mult luarea-aminte prin podoabele sale, cu atât mai mult, prin numeroase fenomene, deşteaptă în noi simţământul moral şi ne dă fiecăruia din noi a înţelege lămurit care este starea sufletului şi a cugetului nostru, ba chiar ne arată ce trebuie să se săvârşească în noi pentru reînnoirea noastră duhovnicească. Pentru aceasta, fără îndoială, şi Mântuitorul nostru, spre a lămuri poporului cât mai bine adevărurile cereşti, nu arareori împrumuta pilde de la natura primăverii.

Aşa, bunăoară, pentru a arăta în ce legătură strânsă trebuie să fie cu Dânsul cei ce cred în El, pentru că ei să nu rămână fără roade duhovniceşti, El se aseamănă pe sine cu butucul de vie, iar pe ucenicii săi, cu vițele [mlădiţele], care, de obicei, la începutul primăverii, se curăţa de către vieri (Ioan 15,5).

Urmând acestei mari pilde, şi noi ne-am apucat să zugrăvim, înaintea voastră, primăvara, şi să v-o înfăţişăm că pe o icoană a învierii noastre duhovniceşti din moartea păcatului, prin puterea credinţei şi a pocăinţei. Icoana aceasta, singură de sine se înfăţişează privirii fiecăruia dintre noi, de îndată ce ne întoarcem luarea-aminte asupra pricinilor care dau naştere atât primăverii simţite, cât şi celei duhovniceşti, asupra întâmplărilor ce se săvârşesc într-însele, precum şi asupra împrejurărilor ce le favorizează ori le împiedica.

În însăşi pricina care dă naştere primăverii fireşti este cuprinsă o mare învăţătură, ce ne stă tuturor înainte. Văzând ca primăvara îşi are obârşia în înmulţirea şi adăugirea pe pământ a luminii şi a căldurii soarelui, uşor ne putem închipui că, în acest timp al primăverii, soarele se apropie de pământ. De fapt, însă, el este mai departe de pământ decât în timpul iernii. Cum se face, dar că, acum, lumina şi căldura sporesc pe pământ? Iată cum: primăvara, pământul ia, faţă de soare, o poziţie nouă şi cu totul deosebită de aceea pe care o avea la vreme de iarnă. În timpul iernii, el se afla într-o poziţie oblică, piezişă faţă de soare, din care pricină razele soarelui, cu toată apropierea acestuia faţă de pământ, alunecă oarecum şi nu pot produce căldură. Primăvara, pământul se întoarce cu faţa noastră (faţa locului în care ne aflăm) drept spre soare, iar, din această pricină, razele lui, cu toată depărtarea sa cea mare, căzând drept pe pământ, se frâng şi produc căldură. Iată de unde îşi are obârşia primăvara. Aşadar, ea ia naştere din poziţia dreaptă pe care o are pământul faţă de soare.

Oare nu tot aşa ia naştere şi primăvara duhovnicească? Oare nu tot aceleaşi pricini lucrează şi aici? Sufletul păcătos este învârtoşat, nesimţitor şi lipsit de viaţă, cum e şi pământul în timpul iernii. De ce? Oare pentru că Soarele cel veşnic este departe? Nu, căci Domnul, cu îndurarea Sa, este mai aproape de păcătos, decât de cel drept. Aceasta ne-o spune Însuşi Mântuitorul, când zice: ”n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe ce păcătoşi” (Marcu 2,17). Tot despre aceasta, ne încredinţează şi marele Apostol Pavel: ”unde s-a înmulţit păcatul” – zice el – “acolo a prisosit harul” (Romani 5,20). Atunci, oare ce împiedică razele Soarelui celui veşnic şi nu le lăsa să învioreze nenorocitul suflet al păcătosului şi să răsară, în el, primăvara cea duhovnicească? Acelaşi lucru care împiedică şi razele soarelui firesc de a produce pe pământ primăvara în timpul iernii: adică poziţia oblică, piezişă, în care păcătosul se afla faţă de Dumnezeu – Soarele cel veşnic.

Pământul niciodată nu se întoarce cu totul de la soare, ci întotdeauna, şi, prin urmare, chiar şi iarna, are una din fetele sale întoarse spre soare. Din această pricină, pe pământ, chiar şi iarna este ziua, deşi nu tocmai lungă. În sufletul păcătosului, însă, din nenorocire, se pot petrece lucruri mult mai rele şi mai urâte. Supunându-se cu totul păcatului, iubind întunericul mai mult decât lumina, el se întoarce cu totul de la Răsăritul cel luminos către întunecosul apus, se întoarce cu desăvârşire de la faţa lui Dumnezeu. Din această pricină, bietul suflet al păcătosului este cuprins cu totul de noaptea întunecoasă şi de negura cea deasă a păcatului, aşa că, chiar de-ar mai şi rămâne într-însul oarecare lumină, apoi această este asemenea acelor străluciri ale aurorei boreale, care, deşi izbesc privirile prin strălucirea lor, totuşi nu dau nici măcar o fărâmă de căldură de viaţă. Dintru o astfel de lipsa şi sărăcie de lumină şi căldura dumnezeiască, ce viaţă duhovnicească putem aştepta? De aceea, în sufletul păcătosului – precum şi în natură, iarna – totul este gol şi acoperit de zăpadă şi de gheaţă; iar acest fapt, câteodată, e atât de bătător la ochi, încât chiar cei lumeşti, privind unul la celălalt, zic: ”Acesta e un om rece! Acesta e piatră, nu om!”

Dar sufletul păcătosului, orişicât ar fi el de acoperit cu omăt şi gheaţă, totuşi, într-însul întotdeauna se afla putinţă de a se întoarce către Soarele cel veşnic şi, când se întoarce cu toată inima şi stă în poziţie dreaptă, fata în faţă cu El, atunci totul în el capăta o nouă înfăţişare şi începe primăvara cea duhovnicească. În ce chip? Sosirea primăverii în natură ce ne înconjoară se cunoaşte, mai cu seamă, prin înmulţirea luminii şi a căldurii. Tot astfel se petrece şi cu primăvara cea duhovnicească. Cea dintâi urmare a întoarcerii sufletului păcătos către Domnul este că el începe a fi luminat de lumina feţei lui Dumnezeu. Deşi luminarea aceasta, la început, nu poate fi deplină, atât cât trebuie, din pricină că sufletul păcătosului – cu toate că el şi-ar dori – nu se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeu, totuşi, prin stăruinţa şi năzuinţa celui ce se întoarce, lumina harului încet-încet se măreşte, ca şi lumina soarelui în timpul primăverii şi, asemenea acesteia, nu numai că încălzeşte văzduhul sufletului, ci, străbătând şi coaja cea de gheaţă care acoperă inima, pătrunde până în adâncul sufletului, deşteptând într-însul rămăşiţele puterii şi seminţele virtuţilor!

Căci lumina harului nu se aseamănă cu lumina înţelepciunii pământeşti care, ca lumina lămpilor de stradă, luminează în vremea nopţii, dar nu încălzeşte deloc, ci, cel mult, poate să dea naştere vreunui incendiu, fără să fie în stare a da viaţa nici măcar unui firicel de iarbă. Dimpotrivă, unde străluceşte harul lui Hristos, acolo întreaga fiinţă a omului se schimbă şi ajunge într-o aşa stare, precum natura în vremea primăverii. Atunci, însuşi omul simte că se petrece ceva neobişnuit cu el, că se apropie un fel de înnoire şi întoarcere la viaţă.

Al doilea semn al apropierii primăverii sunt pâraiele de apă. Toată faţa pământului începe, în acest răstimp, a se topi şi a lăcrima; însăşi nisipurile sunt umede, însăşi pietrele sunt ude. Acelaşi lucru se petrece şi la începutul reînnoirii duhovniceşti a omului, prin mijlocirea pocăinţei: inima lui e plină de căinţa şi ochii lui sunt plini de lacrimi. După cum, în starea lui de nesimţire, omul ar vrea ca numai să se veselească şi să râdă necontenit, tot astfel acum, aplecarea lui de căpetenie este tristeţea după Dumnezeu şi lacrimile. Căci ori pe ce-şi pune ochii păcătosul acum, lumina feţei lui Dumnezeu, către Carele s-a întors, îl face să se ruşineze şi să-i pară rău. De se uită la sine şi la sufletul său, vede cât e de nepreţuită răscumpărarea păcatelor omeneşti, cât de puţin s-a folosit el de aceste scumpe şi mari binefaceri, cât de adeseori a alungat de la sine darul milostivirii – şi plânge.

Chiar privirea la mila lui Dumnezeu îl face să se căiască şi să plângă, întocmai precum privirea cea blândă a tatălui umple de lacrimi ochii fiului care, pentru prima oară, se înfăţişează înaintea lui, după întoarcerea de pe calea cea rea a pierzării. ”Izvoare de apă” – zice Sfântul David – “au izvorât ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta” (Psalm 118,136); atât de puternic şi de statornic era în el simţământul de umilinţă până la lacrimi, cu toate că vrednicia sa cea mare de împărat al lui Israel cerea de la el să aibă o față veselă şi plină de bărbăţie. Pâraiele primăvara, de obicei, contenesc după câtăva vreme; însă, aceste izvoare de apă ale pocăinţei, nu arareori, curg până la sfârşitul vieţii pământeşti a omului.

Spălat şi umezit de apele primăverii, pământul începe a se acoperi cu verdeaţă şi cu flori; toate locurile de pe el capăta o vedere frumoasă şi sunt în stare a da adăpost şi a pricinui plăcere, ba adesea şi hrana călătorului. Acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul spălat de lacrimile pocăinţei; cugete şi simţiri curate îl îmbrăca din cap până în picioare; din acestea, asemenea unor flori mirositoare, se ivesc felurite făgăduinţe şi fapte frumoase: unii, asemenea lui Zaheu, se hotărăsc “a da jumătate din avutul lor la săraci şi, de au năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19,8); alţii, asemenea cuvântului psalmului, făgăduiesc “să nu dea somn ochilor şi genelor lor dormitare” (Psalm 131,4), până nu vor merge pe la locurile sfinte sau până nu vor face ceva întru slava numelui lui Dumnezeu; alţii, asemenea Mariei Egipteanca, se făgăduiesc pe ei înşişi unor osebite lucrări pline de toată râvna. Orişicât de bogată şi de împodobită ar fi natura în timpul primăverii, totuşi, sufletul înnoit de harul dumnezeiesc este mult mai împodobit şi mai bogat în florile virtuţilor – într-însul se găseşte şi floarea cea albă a nevinovăţiei şi a curăţiei inimii, şi floarea cea roşie a binefacerii şi a dragostei către aproapele, şi floarea cea albastră a contemplării şi a înţelepciunii duhovniceşti, şi floarea cea galbenă a înfrânării şi a ostenelii. Pe lângă cele spuse, e ştiut că, în natură, nu toate florile sunt mirositoare, ci unele chiar răspândesc un miros greu; însă, în sufletul plin de har, fiecare floare este binemirositoare şi înveseleşte inima.

De ivirea florilor în timpul primăverii e nedespărţită cântarea înaripatelor. Nu este lipsită de acest semn de bucurie nici primăvara duhovnicească. Într-adevăr, ale cui glasuri răsună în pustiurile Tebaidei şi pe vârfurile Libanului şi ale Carmelului? Nici arşiţa zilei, nici gerul nopţii nu le poate face să se oprească! Nu cumva Îngerii lui Dumnezeu şi-au ales loc de sălăşluire acolo? Nu cumva strămoşul David a înviat din morţi şi, nemaigăsindu-şi loc în Ierusalim, s-a retras în aceste singurătăţi, unde, cu prisosinţă, se aud răsunând sunetele psaltirii sale celei cu zece strune?

Nu. Acestea sunt glasurile lui Antonie şi Eftimie, cu cetele lor; acestea sunt glasurile lui Pahomie şi Sava cel sfinţit cu frăţimea lor. Ei s-au lepădat de toate plăcerile lumii cele de suflet stricătoare şi şi-au închinat viaţa unui trai retras; trăiesc, într-adevăr, ca nişte Îngeri în trup şi, prin viaţă aspră şi prin străşnicia postului, îi aduc în uimire până şi pe Îngerii din Ceruri. Însă, fiindcă în sufletul lor e minunata primăvară duhovnicească, tocmai de aceea, cu toate că viaţa lor este covârşită de osteneli, ei sunt plini de veselie duhovnicească. Şi fiindcă “din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Luca 6,45), tocmai din această pricină, nici în palatele împărăteşti nu se aude atâta cântare că în chiliile lor cele sărace; nici una din cântăreţele înaripate nu se poate întrece cu ei intru neobosirea la cântare.

Dar primăvara duhovnicească se aseamănă cu cea a naturii şi prin lucrurile care o desfigurează şi-i dau o vedere urâtă şi neplăcută. În timpul primăverii, secetă şi ploile peste măsură strica foarte mult, căci şi într-un caz, şi în celălalt, plantele suferă, roadele viitoare sunt ameninţate şi unii arbori pier cu totul. Se întâmplă o asemenea secetă şi în timpul primăverii duhovniceşti, când sufletul e lipsit de rouă cea de Sus, care se pogoară de la Duhul lui Dumnezeu. Însă, omul se lipseşte de această înrourare, când se împuţinează în el dorinţa lăuntrică a inimii către rugăciune, care atrage ploaia cea binefăcătoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie, adesea, e împlinită prin udare. Aceasta poate avea loc şi când e vorba de reînnoirea duhovnicească. Aşadar, udă pământul cel învârtoşat al inimii tale cu lacrimile pocăinţei până când, ca o ploaie bogată, va cădea asupra sufletului tău Harul Preasfântului Duh. Această apă preţioasă adesea lipseşte din fântâna inimii – într-o asemenea împrejurare, aruncă-te la pământ şi roagă-te să se deschidă stăvilarele inimii; rugăciunea umilită încă te va răcori, că o ploaie căzută la vreme potrivită.

În primăvara duhovnicească, mulţimea vătămătoare a apelor nu vine aşa precum se întâmplă în primăvara firească, ci altfel – nu vine de sus, ci de jos. Căci harul întru tot Sfântului Duh nu poate să reverse daruri cu o bogăţie vătămătoare pentru cei ce le primesc; însă, se poate întâmpla ca acela ce le primeşte să nu ştie a se folosi de rourarea duhovnicească. Aşa, bunăoară, când omul, în loc ca, asemenea pământului, să absoarbă partea trebuincioasă de apă duhovnicească, iar prisosul să-l treacă altora, spre folosul lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase şi fără de scurgere, absoarbe totul în sine şi, nepunând în mişcare duhovniceştile ape primite, se preschimbă într-un fel de mocirla duhovnicească. Fenomenul acesta se petrece arareori, dar, totuşi, se întâmplă. Însă, în cea mai mare parte, apa multă şi de prisos care împiedică rodirea ţarinii sufleteşti vine dintru aceea că omul, adăpându-se prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupeşti, uita să iasă din umbra unei închipuite sfinţenii la aerul curat şi sub cerul deschis în faţa lui Dumnezeu şi să se pună sub soarele veşnicei iubiri şi indurări, care străluceşte de pe înălţimile Golgotei.

Chiar lacrimile pocăinţei, cele atât de folositoare pentru stropirea pământului celui uscat al inimii, pot fi vătămătoare când sunt peste măsură şi, mai ales, când mâhnirea şi părerea de rău pentru păcat se preschimbă în deznădejde duhovnicească, ce ucide şi pustieşte totul.

După secetă şi ploaia peste măsură, primăvara mai este desfigurată şi de omizi şi de păianjeni. În asemenea împrejurări, aceste mici vietăţi par a fi trimise de un duh rău, care, pizmuind frumuseţea naturii, se sileşte să o dosească şi să o ascundă dinaintea ochilor noştri, sub pânză încurcată a păianjenului. Pomul, însă, nu poate fi învinovăţit de faptul că, în mijlocul primăverii, în toiul înfloririi, îl acoperă omizile şi pânzele de păianjen. Însă, când aceste omizi şi aceste pânze de păianjen se ivesc în suflet, pe florile virtuţilor, atunci pricina, întotdeauna, este însuşi omul.

Aceste omizi sunt fiicele mândriei şi ale îngâmfării întru faptele noastre. Ele se ivesc şi se înmulţesc repede, de îndată ce sufletul, reînnoit şi înflorit sub suflările harului, uita slăbiciunea să şi socoteşte că reînnoirea lui se datorează numai silinţelor sale, iar nu harului celui atoatesăvârșitor al lui Hristos. Priveghează, deci, suflete credincios, orişicine ai fi tu, să nu te cuprindă aceste omizi diavoleşti! Ele şi pe copaci sunt dezgustătoare, dar în tine sunt de mii de ori mai urâcioase. Pe arbore, ele strica florile şi frunzele şi fac netrebnice roadele, iar pomul rămâne sănătos; în suflet, însă, viermele mândriei poate vătăma nu numai florile şi roadele, ci chiar sâmburele vieţii şi, astfel, îl preschimbă pe om, din vița [mlădiţa] harica a viei Domnului, într-o creangă bună de nimic.

În sfârşit, vom arăta că între primăvara duhovnicească şi cea firească sunt şi unele neasemănări.

Întâi de toate, pentru primăvara firească este hotărât un anumit timp al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul iernii. Pentru primăvara duhovnicească, însă, nu există un timp hotărât – ea poate fi veşnică şi, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul păcătos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura şi da nădejde sufletelor păcătoase, care încă nu s-au cufundat în noroiul păcatului până într-atât încât să nu se mai gândească deloc la mântuirea lor.

În al doilea rând, după primăvara firească, întotdeauna urmează vara – nimeni nu poate schimba această rânduială întocmită de Dumnezeu. După primăvara duhovnicească, însă, poate urma, iarăşi, iarnă, şi încă o iarnă din cele mai aspre, de îndată ce sufletul, neîngrijindu-se de sine, amărăşte harul Duhului Sfânt, care-l înnoise şi înviase, se întoarce de la fața cea intru tot sfântă a lui Dumnezeu şi se cufundă în negura cea întunecată a păcatului. Fără îndoială, numai omul care a cunoscut şi a încercat asupra sa puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunătatea cuvântului lui Dumnezeu şi a trăit o viaţă sfântă, poate să-şi amintească bine îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice:

“Cel ce stă, să privegheze ca să nu cadă!” (I Corinteni 10,12) Amin.

(Sfântul Inochentie, Arhiepiscopul Odessei)