Primenirea duhovnicească a tinerilor în Hristos, prin Biserică…
Pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!…
Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea, cu multă obiectivitate şi imparţialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!…
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate!… Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului” iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic–mărurisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat dintre care amintim câteva cum ar fi: desacaralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul precum şi iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntăm în aceste zile!… Toate acestea duc la înmulţirea păcatului şi a patimii, care ajung să fie considerate drept „fireşti” şi „normale” ori ele, de fapt, ne secătuiesc şi ne vlăguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufleteşti şi trupeşti ale omului, cu mult discernământ, bineştiind că cei cu care ne luptăm sunt fără de trupuri, răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită, şi să facem toate acestea convinşi fiind că suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurărilor Sale, nici porţile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovnicească, ne referim la purificarea noastră duhovnicească ce trebuie să urmeze şi să împlinească, în mod integral, învăţătura Bisericii lăsată nouă moştenire de către Mântuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi, ne arată nouă calea (unică şi autentică) ce duce la mântuire, parcurgând drumul de la „Chip” la „Asemănare”, adică de la „Biserica luptătoare” spre „Biserica Triumfătoare” a Împărăţiei celei veşnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a păcatelor) dar este pentru lumea aceasta (a păcătoşilor)!…
Propovăduirea şi mărturisirea noastră nu trebuie să fie una de „ghetou” ci una săvârşită în tot locul şi în tot ceasul, cu timp şi fără timp, pentru a ajunge la o curăţire şi o desăvârşire a lăuntrului nostru şi al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru că, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei şi a păcatului comodităţii, a triumfalismului şi a autosuficienţei, toate fiind mânate de păcatul orgoliilor personale, adică a mândriei şi a slavei deşarte!… Energia rămasă după toată răvăşirea noastră moral-duhovnicească, o epuizăm prin provocarea şi alimentarea patimii curiozităţii, a vanităţii, a satisfacerii plăcerilor şi a păcatelor de tot felul, după care ajungem la deznădejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigaşului – toate acestea din cauza diavolului care a reuşit să ne înrobească, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc şi trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simţiri!…
Tendinţelor bine cunoscute de instituţionalizare sau elitism, tinerii creştini trebuie să le opună smerita participare la suferinţele, încercările şi bucuriile celor mulţi, acceptând să aibă puterea, dreapta socoteală şi capacitatea de a dori să rămână mereu tineri, pentru a avea interesul şi entuziasmul de a fi permanent în comuniune cu oamenii, în şi prin Biserică!…
În tot acest răstimp acordat, din bunătate divină, dobândirii mântuirii noastre, trebuie să învăţăm foarte multe lucruri, în primul rând că nu suntem niciodată singuri, că Dumnezeu este mereu asupra fiecăruia dintre noi; să învăţăm că trebuie să fim recunoscători celor care ne-au învăţat, ne-au îndrumat şi ne poartă de grijă şi să nu-i judecăm pe cei care nu au putut fi alături de noi atunci când aveam nevoie!…
Întâlnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriţi, alţii orgolioşi sau nerăbdători, unii foarte entuziaşti alţii foarte timizi, cu prejudecăţi ori fără, şi fiecare vine cu viaţa sa personală şi cu o anumită personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi – în timp – ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete. Pot părea cuvinte mari, însă credem că fiecare dintre cei care aspiră la înfăptuirea şi împlinirea acestui deziderat sacru păstrează mereu rugăciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajută!”
Cu toţii suntem pelerini pe faţa acestui pământ şi, iată, ne-am oprit, în aceste zile şi vremuri, la tinerii, mereu alţii, care vor prelua pe mai departe activităţile şi acţiunile Bisericii şi vor creşte şi ei, aşa cum am crescut şi noi, vor zâmbi şi ei aşa cum am zâmbit şi noi, vor (de)săvârşi mereu noi şi folositoare fapte, şi, astfel, societatea creştină ori încreştinată va avea în viitor familii credincioase şi monahi adevăraţi; rugându-ne ca toate să se întâmple cu voia lui Dumnezeu şi cu nădejdea că vor fi spre mântuire!…
Stelian Gomboș
I.S.N.
mai 9, 2012 @ 5:40 pm
Hei salut,am si eu o intrebare daca poate cineva sa-mi raspunda.
Este adevarat ca atunci cand murim,daca ajungem in rai vom fi rasplatiti pe masura vietii crestine pe care am dus-o pe pamant?De exemplu, ai dus o viata in care ai respectat total litera Bibliei atunci vei prima o case cu 14 camere si un Jaguar.Daca nu ai respectat cuvantul Bibliei decat pe jumatate, atunci vei primi o casa cu 7 camete si un BMV.Asta mi-a spus o prietena protestanta, si ca acest lucru se afla explicat in Biblie. Este adevarat sau nu?Mie personal mi se pare cam ciudat, insa nu am discutat mai departe cu ea caci nu sunt informata cu privire la asta, asa ca mi-am zis sa intreb pe altii poate stiu mai bine:D:D:D
Claudiu Balan
mai 9, 2012 @ 6:00 pm
Salut Oroles,
Judecata universală nu va fi una așa cum ne așteptăm noi, în termeni juridici, matematici. Dumnezeu ne va judeca după inima noastră, după felul în care ne-am transformat după 50, 60, 70 ani de viață.
Răsplata nu va fi una materială ci duhovnicească, sufletească. Cei care ascultă de cuvântul lui Dumnezeu și îi împlinesc poruncile, simt în inima lor împărăția cerurilor încă din viața aceasta, de pe pământ. Împlinirea poruncilor se face în colaborarea directă cu Dumnezeu. Colaborarea aceasta spre bine, te apropie mereu și mereu, mai mult și mai mult de El. Astfel după ani și ani de viață, ajungi ca Hristos să-ți fie prieten, să-L iubești, să sălășluiască în inima ta, așa cum zice Sf.Ap.Pavel: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine”.
Moartea, ca trecere din lumea aceasta spre viața veșnică, nu aduce schimbări radicale de situație, în sensul că cei care L-au cunoscut și gustat pe Hristos în viața de acum, îl vor vedea și împărăția cerurilor. Cei care au simțit împărăția cerurilor în inima lor în viața de acum, vor moșteni probabil, prin mila Lui Dumnezeu și viața veșnică de după moarte.
Dar răsplata celor care ajung în împărăție nu e una tanda pe manda, economică, juridică, matematică, ci este o și mai mare apropiere de Dumnezeu. Viața veșnică este o participare continuă la viața Sfintei Treimi, o împărtășire continuă de bunătățile lui Dumnezeu.
Doamne ajută!
I.S.N.
mai 9, 2012 @ 6:53 pm
Multumesc pentru raspuns:)
Insa prietena mea sustine ca isi bazeaza argumentele pe Sf Scriptura.Exista in [i]Biblie [/i]asa ceva?!Sau o interpreteaza ei diferit?
elena
mai 9, 2012 @ 6:54 pm
Draguta intrebare Oroles:D ,m-ai facut sa rad, dar nu in sensul rau…
Stii cum , e adevarat ca raiul sau iadul e o continuare a vietii care am trait-o pe pamant ,dar nu e o existenta materiala cea dupa moarte , ci una spirituala. Noi n-o sa mai fim diferentiati nici macar pe sexe si cu siguranta n-o sa avem nevoie de case masini si toate cele, in rai o sa fim ca ingerii. Daca citesti la facere o sa-ti faci o ideie de cum arata raiul, cum protoparintii Adam si Eva se hraneau spiritual, nu datorita nevoii biologice(pentru ca nu aveau aceste nevoi, ei se hraneau din pomul vietii ca sa se intareasca cu duhul) si vorbeau si se sfatuiau direct cu Dumnezeu ,cum vorbim noi fata catre fata. De aceea eu cred , prin prisma a ceea ce am citit, ca n-o sa avem nevoie de nimic din ceea ce consideram noi material , nu vezi ca si noi cand postim cand ne rugam mai intens, dispare si pofta si foamea si parca uneori cand te apropii de Dumnezeu te-ai retrage si din societate numai sa simti Harul , acela te hraneste cu adevarat , iti da viata, te limineaza ,te bucura , te inalta si nu mai ai nevoie nici de casa cu etaje, nici masina, nici haine la moda, nimic!…Odata ce ai gasit bucuria in har nu te mai bucura materialul, din cauza aceasta marii sfinti, pusnici sau lepadat de toate cele lumesti pentru ca nu aveau nevoie ,nu din cauza ca se temeau ca materialul o sa-i desparta de duhovnicesc, ci pur si simplu odata ce ce hraneau din Dumnezeu traiau cu si din Dumnezeu .
La fel si iadul , nu cred in expunerea mediatica a iadului cu cazane de smoala, cu foc ,cu draci care iti rup carnea de pe tine si toate cele , mie mi se pare suficient focul mustrarii constiintei si intunericul vesnic ca o intruchipare a iadului caci ce poate fi mai grea pedeapsa decat vesnica mustrare si vesnicul zbucium si plangere a ceea ce am pierdut pentru todeauna, adica linistea, bucuria, pacea, dragostea ….
I.S.N.
mai 9, 2012 @ 7:00 pm
….si pe Dumnezeu.
Sorin
mai 10, 2012 @ 4:19 am
ellena, scuze că mă bag și eu dar nu cred că iadul va fi din cauza mustrării de conștiință. Citeam în cartea ”Iisus Hristos sau Restaurarea Omului” a păr. Dumitru Stăniloae că în iad nu va fi nici un pic de căință că dacă ar fi așa ceva atunci persoana aceea ar ajunge instantaneu în Rai ( eu mă gândesc că dacă ai mustrări de conștiință înseamnă că te căiești. Dacă nu e așa înseamnă că am înțeles greșit ce ai spus. ). Sfinția sa vorbea de faptul că ”viermele din Iad” ce apare în evanghelie reprezintă răul din om care nemaiavând ce să consume se va răsfrânge asupra sufletului celui care poartă acel rău distrugându-l încetul cu încetul până va ajunge acesta la inexistență. Cum sufletul omului, chipul lui Dumnezeu din om, nu va putea fi distrus niciodată această distrugere a sufletului va ține la infinit și de aici se explică și chinurile veșnice. E ca și cum ai fi luat o otravă care îți distruge trupul dar tu nu poți muri. ”Plânsul și scrâșnirea dinților” din Evanghelie o interpretează păr. Stăniloae nu ca un plâns de părere de rău ( că în acest caz omul s-ar duce la mântuire ) ci ca un plâns de ciudă, un plâns de invidie că ceilalți au ajuns la fericire veșnică iar tu nu. Și în general alte chinuri ale iadului trebuie interpretate simbolic. Spunea în aceiași carte păr. Stăniloaie că în iad vom afla ce înseamnă să fim fără Dumnzezeu. În cele mai mari depresii și când se simțim uitați de Dumnezeu și de toți noi de multe ori simțim prezența lui Dumnezeu ( când spun noi mă refer la creștini, păgâni, atei ) dar nu ne dăm seama. Acolo nu vom simți absolut nimic iar chinurile vor fi mult mai puternice. În iad vom vedea cât de prezent era Hristos în viața noastră chiar fiind atei sau sataniști și cât chin ne va aduce lipsa prezenței Lui. Pentru că iadul e respingerea lui iar Dumnezeu e: dragoste, bunătate, adevăr, libertate, pace, bucurie, liniște, fericire. Totul va dispărea în momentul în care ÎL lepădăm pe Dumnezeu.
Sorin
mai 10, 2012 @ 4:30 am
Spuneam că povestirile despre iad trebuie interpretate simbolic. De exemplu, e o povestioară cu avva Macarie care întâlnește un cap de preot păgân și întreabă sufletul acelui om cum sunt chinurile iadului. Acesta spune că sunt groaznice dar mulțumită rugăciunilor creștinilor uneori pot vedea dintr-o parte fața celui chinuit de lângă el. Cum interpretăm asta? Eu cred că asta înseamnă că omul în iad este atât de închis în orgoliul și egoismul său încât nu mai simte nici o existență, se simte total singur și părăsit iar din când în când, pentru rugăciunile creștinilor, mai simte o prezență a unui alt om de lângă el ceea ce îi aduce o mângâiere puternică. Un film ce mi se pare că reprezintă foarte clar iadul ( chiar dacă filmul este New Age ) este [url]http://www.imdb.com/title/tt0120889/[/url] și mai exact iadul soției lui Chris Nielsen ( personaj interpretat de Robin Williams ). Iar în legătură cu faptul că nu se poate să existe apocatastază o explică păr. Stăniloaie prin faptul că acel rău cu fiecare minut te distruge tot mai tare deci te depărtezi tot mai tare de șansa de a fi vindecat de răul din tine. Până la urmă tot ce face Dumnezeu e să te pună într-un loc în care să nu mai poți face rău nimănui iar acel rău din tine te va distruge. După Judecata Universală vom avea și trupuri deci chinurile se vor manifesta și asupra trupului și la fel cu bucuriile Raiului.