Prin milostenie Dumnezeu lucreaza la mantuirea noastra

Cand sufletul meu este ranit de patimi grele, cand ghearele osandirii de aproapele imi fura toata bucuria de a sta impreuna cu cei dragi, cand pizma, invidia si tafnoseala imi rod sufletul precum caria roade dintele, Dumnezeu imi intinde mereu funia milosteniei ca sa ma ridic din nou de la neomenie la omenie, de la tristente la bucurie.

Milostenia este gura mea de aer duhovnicesc si fara ea simt ca m-as sufoca definitiv in patimi. Cand fac mila cu cel nevoias, inima mi se face usoara si capat iarasi indrazneala in rugaciune. Cand miluiesc pe cel sarman, dispar gandurile salbatice din mine si simt ca sunt din nou un om al lui Dumnezeu. Iubirea aceasta fata de cel sarman ma apropie imediat de Dumnezeu, apropiere ce imi da pofta de viata si bucurie. Ce minunat balsam este milostenia pentru cel lovit de patimi si de tristete apasatoare! Ce minunata virtute este milostenia aceasta care ne face asemenea lui Dumnezeu si fii ai Celui Preainalt.

Nici nu gandim cat de mult lucreaza Dumnezeu la schimbarea si desavarsirea noastra prin milostenie. Din pricina unei neinsemnate milostenii, Dumnezeu a facut dintr-un mare zgarcit un mare sfant, si acela este Sfantul Petru Vamesul. Prin milostenie a putut Dumnezeu lucra la indreptarea a doi desfranati si betivi, ca mai apoi acestia sa devina Sfintii Mucenici Bonifatie si Aglaida. Mult lucreaza Dumnezeu prin milostenia pe care o facem, daca milostenia este savarsita cu inima infranta. Obisnuinta in fapta milosteniei biciuieste nepasarea si comoditatea din noi, alunga zgarcenia si osandirea aproapelui din suflet, dandu-ne inima de mama pentru toti oamenii si invatandu-ne a fi lesne saritori la necazul celui de langa noi. Milostivindu-ne de cei sarmani, inima se lasa induiosata de smerenia si rabdarea napastuitilor, induiosare care aduce duh de jertfa. Duhul de jertfa aprinde inima de dragoste fata de tot ce-i viu, o face sesibila, nobila si lesne iertatoare. Astfel alungam de buna-voie intunericul din noi iar Dumnezeu isi face mai mult loc in sufletul nostru ca sa poata sadi peticul de rai dupa care tanjim mereu.

Cand facem  milostenie, asa sa ne uitam in ochii celui sarman: ca la un frate ce ne ajuta, prin necazul ce si-l poarta cu rabdare si smerenie, sa facem si noi o fapta buna cu care Dumnezeu sa ne mantuiasca, o fapta cu care sa dobandim Imparatia Cerurilor.

„Rugăciunea poate, mai mult decât orice altceva, să ne păstreze neîncetat strălucirea acestei haine duhovniceşti [sufletul]. Şi, împreună cu ea, şi milostenia prisositoare – capul bunătăţilor noastre şi mântuirea sufletelor noastre. Căci această înjugare a rugăciunii şi milosteniei ne poate aduce de sus mii de bunătăţi, ne poate stinge focul păcatelor şi ne poate da multă îndrăzneală. Prin acestea două, şi cererile lui Corneliu au ajuns la cer. De aceea a şi auzit de la înger: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au urcat spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4).” (Sf. Ioan Gura de Aur – Omilia 7)

(Razvan)