Prin viaţă, de mână cu Dumnezeu

<Talita: Miriam, draga mea, eu te cunosc de câţiva ani şi ştiu că Dumnezeu are un loc aparte în inima ta. De când ne naştem şi până murim, Dumnezeu este lângă noi. Uneori, Îl lăsăm să ne ia de mână şi să ne însoţească prin viaţă, alteori… ne încăpăţânăm să călătorim singuri, şi când avem necazuri tindem să credem că Domnul a uitat demult de noi. De la tine ştiu, însă, că nu este deloc aşa. Mai povesteşte-mi despre anii în care copil fiind, Dumnezeu ţi-a devenit mama şi tată. Miriam: Da, … când eram copil şi-am conştientizat pentru prima dată lumea din jurul meu, m-am „trezit” fără mama. Tata, însă, era mereu prezent. Îmi amintesc cu drag de prima mea zi de şcoală, când tata se chinuia să-mi aranjeze uniforma. Nu ştia să încrucişeze breteluţele pe spate. Atunci a fost pentru prima dată când tata nu s-a priceput să ia locul mamei… Mult timp, tata a depus eforturi foarte mari pentru ca noi, eu şi fraţii mei, să nu simţim lipsa mamei. Tata… ne încuraja mereu, se arăta puternic de faţă cu noi, însă, în singurătate îşi plângea lacrimile sale şi le plângea şi pe ale mamei. Când eram eu în clasa a VIII a… apoi, tata a plecat la Domnul. Până atunci, Îl cunoscusem pe Dumnezeu doar ca Dumnezeu… după aceea El a început să-mi fie şi tată şi mamă. Talita: Şi-apoi? Miriam: Firesc ar fi fost ca familia (mătuşa şi bunicii) să mă ajute să merg mai departe. Însă situaţia era mult, mult mai complicată … Aşa că, fraţii mei au fost luaţi în plasament de mătuşa, iar pe mine m-a luat de mână Dumnezeu, prin mâna duhovnicului meu. Părintele a devenit tutorele meu, pentru o perioadă de 2 ani, timp în care s-au făcut demersuri pentru ca eu să pot fi încadrată într-un sistem de protecţie a copilului. Astfel, am ajuns într-un centru de plasament şi mi-am putut continua studiile. Talita: Ştiu că te gândeşti la faptul că acest centru a fost ca o şansă minunată pentru tine de a face şcoala în oraş şi de a merge mai apoi la facultate. Şi mai ştiu că pe preotul care te-a dat la acest centru nu-l vei uita niciodată. Miriam: Părintele meu… îmi amintesc de el ca de „tăticul”. Aşa îi spuneam. Toţi banii de la Sfânta Liturghie, de la spovedanie, toti ajungeu în mâinile mele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a lucrat prin acest părinte! Talita: Şi … de Măicuţa Domnului… Miriam: Da,… la 15 ani am început să o cunosc pe Măicuţa, prin cântările frumoase de la Liturghie şi prin chipul ei blând din icoană, care îmi devenea tot mai drag. M-am încredinţat Sfântului ei Acoperământ şi uneori plângeam înaintea ei ca un copil rugându-o să mă ia în braţe, să fie mereu cu mine. Şi a fost,… a fost întotdeauna ajutorul meu, liniştea mea … şi Maica mea. Talita: Miriam,… să-mi mai povesteşti şi mâine despre cum te-a luat Dumnezeu de mână! (Miriam şi Talita)