Priveşte lumea cu ochi frumoşi
Zilele trecute am fost cu ceva treabă prin Bucureşti. Deşi sunt oarecum demoralizat de stare ţării noastre în acest moment, dar şi de ispitele care vin asupra tinerilor, când am ajuns acolo toate temerile mele s-au amplificat. În Bucureşti se-ntâmplă totul, aici e centrul ţării, şi aici am simţit frustrările oamenilor mai pregnant. Faţă de alte oraşe ale ţării care se zbat pentru a supravieţui, Bucureştiul se deosebeşte printr-o paletă de oameni foarte variată care au stiluri de viaţă total diferite, unii ducând-o foarte bine, alţii binişor iar alţii în sărăcie ca restul ţării.
Oportunităţile de viaţă în Bucureşti sunt mult mai mari decât în orice parte a ţării, dar odată cu acestea apar şi riscurile. Bucureştenii nativi şi provincialii deveniţi bucureşteni, sunt foarte deschişi la nou şi în general mereu dispuşi să inoveze şi să fie originali. Pofta de noutate şi originalitate duce de multe ori şi la acceptarea multor păcate care dăunează întregii societăţi.
Trei zile cât am stat m-am uitat foarte mult la tineri, la cum se comportă, cum se îmbrăca, la ce vorbesc, la ce-i interesează…pentru că vreau să văd între ce fel de oameni vor convieţui copiii noştri. Eram curios să văd ce fel de colegi vor avea Sofia şi Ilinca când vor ajunge la şcoala generală sau la liceu.
Am rămas dezamăgit de unii din ei, mai ales de liceeni, dar să-i ajute Dumnezeu să se-ndrepte şi să facă ce e frumos în faţa oamenilor. Dezamăgirea aceasta m-a împins la o oarecare stare de deznădejde, gândindu-mă că pe viitor lucrurile vor sta şi mai rău…
E o ispită, lumea mereu a fost aşa pestriţă. Societatea de sute de ani a fost un amalgam de oameni cinstiţi, de hoţi, de parveniţi, sfinţi, curvari, oameni blânzi, de tineri feciorelnici şi liniştiţi care au vieţuit împreună cu tinerii destrăbălaţi şi desfânaţi.
Cât am stat în capitală m-am uitat mereu să văd şi să înţeleg care este de fapt gradul de decădere a societăţii, şi dacă există motive de îngrijorare. Concluzia e una singură: toţi suntem păcătoşi, toţi suntem sub blestemul păcatului şi nimeni nu e vrednic să arate cu mâna pe celălalt, făcând o ierarhie a păcatelor în funcţie de gravitatea lor. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23) aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel.
Toţi suntem în aceeaşi barcă: buni, răi, trebuie să trecem marea învolburată împreună. Aşa a lăsat Dumnezeu lumea în care trăim, încât pentru binele nostru avem nevoie şi de ajutorul oamenilor de lângă noi, a celor pe care noi îi considerăm mai mult sau mai puţin păcatoşi.
Singura problema este cu ce ochi vedem noi societatea? Dacă ochiul meu este stricat, lumina care este în mine va fi întuneric, aşa ne spune Hristos Domnul. Dacă văd lumea doar cu ochi răi, mereu judecând-o şi arătând răul din ea, atunci mă voi umple şi eu de răul pe care-l analizez cu atâta pasiune. Eşti ceea ce gandesti si ceea ce faci! Judeci răul, te împărtăşeşti de rău! Vezi cu ochi răi, te umpli de întuneric, alungi harul lui Dumnezeu şi te-ntristezi.
Păcatele şi slăbiciunile mele, indiferent cât de grave ar fi, le minimalizez şi le trec cu vederea, doar ca să am o părere bună despre mine. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei din familia mea. Încerc cât mai mult să văd doar ce-i bun în comportamentul lor pentru că-i iubesc şi-i vreau aproape. N-aş suporta să trăiesc lângă oameni în care văd doar răul. Deci pentru binele meu sunt oarecum forţat să văd partea bună a membrilor familiei mele.
La fel ar trebui să ne raportăm şi la oamenii din societatea în care trăim. Sunt la fel de păcătoşi sau la fel de buni ca şi cei din familia noastră, depinde doar cum vedem noi lucrurile. Vedem doar defectele lor, atunci vom pune în mod greşit verdictul: „societatea e decăzută”. Dar n-aş avea curaj niciodată să spun că „familia mea e decăzută” ci aş vrea mereu să-i ascund slăbiciunile, şi să arăt tuturor frumuseţea ei.
Societatea este tot familia noastră, doar că una mai mare care adesea nu incape in inimile noastre prea mici. De multe ori punem verdicte de moralitate societăţii în care trăim doar pe baza informaţiilor din presă. Presa însă urmăreşte senzaţionalul, iar senzaţionalul este mai mereu amestecat cu păcatul. Nu poate fi un subiect de presă iubirea curată între doi tineri, nici întoarcerea la Dumnezeu a unui om plin de necazuri. Naşterea unui copil e mare minune în familie, dar pentru presă este doar un reper într-o statistică. Mass-media oferă o viziune greşită asupra lumii, pentru că nu dispune de toate informaţiile pentru a trage concluziile, şi nici nu este obiectivă în prezentarea lor, ci urmăreşte mereu un scop: politic, economic, etc.
Oamenii sunt aşa cum îi vedem noi. Un sfânt îi vede pe toţi buni, deşi e conştient de slăbiciunile şi păcatele lor, dar are inimă de mamă pentru că are ochi de mamă. Un păcătos îi vede pe toţi păcătoşi pentru că în mintea rea şi lucrul bun se strică. Noi îi vedem pe unii aşa, pe alţii altfel. Perceperea oamenilor este doar în ochii noştri.
Când vezi cu ochi frumoşi pe cel de lângă tine îl încurajezi să se ridice la aşteptările tale, îl faci să se autodepăşească, îl impulsionezi să fie mai bun deşi el nu-şi propusese asta.
Este o povară să analizezi păcatele altora, şi judecându-le nu vei face decât să stârneşti în ei o putere şi mai mare de a se îndreptăţi, dar în niciun caz de a se schimba. Judecându-l pe cel de lângă tine îl limitezi, îl faci să se adâncească şi mai mult în slăbiciunea lui.
„Nu judeca ca să nu fii judecat” e ca şi cum ai spune: „nu-i pune limite celui de lângă tine judecându-i greşelile, ci încurajează-l să fie mai bun”. Dă-i posibilitatea aproapelui tău să-ţi arate că poate fi altfel decât e acum.
Evitând să ne judecăm păcatele unii altora creştem împreună. E ca într-o familie, unde soţul suplineşte slăbiciunile soţiei, iar soţia completează neputinţele soţului. Ei luaţi separat sunt mai slabi, dar împreună depăşesc aptitudinile lor însumate. Dostoievski spunea că uneori 2+2 fac 5. Aici e unul din aceste cazuri.
O altă semnificaţie a îndemnului de a nu judeca dat de Mântuitorul este aceea că judecând pe ceilalţi, stârneşti în ei o dorinţă foarte mare de a te judeca şi ei pe tine. Punând limite celorlalţi prin judecata ta, defapt te limitezi pe tine însuţi, căci şi ei te vor vedea mai mic decât eşti. Slăbiciunile tale vor lua amploare în faţa lor şi ţi le vor arăta cu degetul mai mult decât trebuie.
A privi cu ochi frumoşi lumea înseamnă a o ajuta să evolueze in bine…
A privi cu ochi frumoşi pe cel de lângă mine e ca şi cum l-aş încuraja pe fiul meu care a căzut de pe bicicletă spunându-i: „Ridică-te, încă puţin şi te descurci de minune!”
Frumuseţea este în ochii celui care priveşte! Frumuseţea este mereu personală… frumuseţea apare între mine şi cei din jur, între felul meu de a mă raporta la ei şi reacţia lor faţă de mine.
Gândeşte-te cu ce ochi te vede Dumnezeu pe tine ! Privirea Lui este mereu o încurajare, un îndemn de a evolua in bine!
Priveşte-i şi tu pe ceilalţi asemenea! doar eşti fiul Lui.
Eşti aşa cum priveşti lumea !
(Claudiu)
Marlene
septembrie 15, 2010 @ 10:32 am
Da, ideal este sa privim lumea cu ochi frumosi, dar pana la urma o privim cu ochii pe care ii avem, care nu intotdeauna sunt frumosi; dar staruind indelung pe langa Dumnezeu, cred ca El ne va curati ochii, si apoi vom privi lumea cu ochi frumosi.
Multumim pentru articol ! Foarte bun !
Ionutzu18
septembrie 15, 2010 @ 12:46 pm
„Lumea e oglinda in care te privesti.” Da, imi place articolul, e interesant. Claudiu, noi zambim, plangem, suferim, ne indragostim pentru ca asta vrem, nu pentru ca ne-ar motiva cineva sa avem aceste sentimente. Daca se intampla asa (pentru ca ne motiveaza cineva), atunci se datoreaza faptului ca suntem „slabi” (cu inima calda, acceptand orice influente…bune sau rele).
RDF
septembrie 15, 2010 @ 1:38 pm
Daca am putea sa-L privim pe Hristos in aproapele nostru, daca am putea sa vedem chipul lui Hrisots in orice om, ar fi multa pace si binecuvantare!
RDF
septembrie 15, 2010 @ 1:38 pm
Hristos* scz
RDF
septembrie 15, 2010 @ 1:43 pm
pt Ionutzu18
Eu nu cred ca tu VREI sa plangi sau vrei sa suferi…Poate ca vrei sa te indragostesti(nu zic nimic), dar nu uita ca, la fel ca si iubirea(care izvoraste din sentimente pure, iubirea serafica), sunt si celelalte sentimente:Plansul, suferinta, durerea…Noi plangem si suferim cand ne dam seama ca am acordat atentia care nu ni s-a acordat, cand ni se pare ca am facut poate ce nu trebuia etc… 🙁 REFERITOR LA COMENTARIUL TAU!;-)
Poate nu plangem sau poate nu suferim ca ne spune cineva sa facem acest lucru, dar suferim atunci cand altii ne fac, prin comportament, sa ne dam seama ca ceva nu e de bine…CONCLUZIE:Suferim pentru ca nu ne gasim linistea in privirea aproapelui…Suntem SUFLETE VECINE, dar STRAINE 🙁 Cam asa ar suna…
Alexa
septembrie 15, 2010 @ 4:46 pm
Frumos articolul scris de Claudiu. Referitor la indemnul „Gândeşte-te cu ce ochi te vede Dumnezeu pe tine!” eu una ma intristez pentru ca imi amintesc de pacatele pe care le-am facut, de timpul irosit, deznadejdea si necredinta mea dar mai ales de faptul ca modul meu de viata dezordonat mi-a alterat sanatatea creierului si ca nu am suficienta vointa sa o iau de la capat, sa traiesc asa cum ar trebui,cum cred ca vrea Dumnezeu, chiar si dupa ajutorul foarte mare primit recent de la El. Si, comparandu-ma si cu ceilalti -desi stiu ca nu ar trebui s-o fac- ma vad in fundul prapastiei fara vreo sansa de a iesi prea curand. Si El stie mai bine decat mine in ce mizerie am cazut. In ceea ce priveste sentimentele, eu cred ca in majoritatea cazurilor putem alege cum sa ne simtim, daca sa fim tristi sau fericiti. Daca ne formam un mod de gandire crestinesc -si asta inseamna rational- putem vedea lumea in cel mai frumos mod cu putinta. Doamne ajuta!
RDF
septembrie 15, 2010 @ 6:33 pm
Draga Alexa,faptul ca in sufletul tau tulburat se creeaza o stare de intristare datorita pacatelor de care esti constienta iti spune ca au asa numita „CONSTIINTA MORALA”, care nu e altceva decat glasul lui Dumnezeu in om…deci esti pe calea cea buna…Dar daca ai putea poate sa te indepartezi de pacat si sa rapui pacatul si ispita poate te-ai simti mai bine.Nu uitam insa ca toata viata noastra e o lupta continua, cu semenii, cu diavolul si cu ispitele ce vin de la trup.Cu credinta insa, si cu nadejde, putem depasi orice obstacole, mergand pe calea cea dreapta, caci prea bine ne spune Mantuitorul:”Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”(In 14, 6).Sa ne bucuram deci ca suntem ispititi(asta inseamna ca diavolului nu-i convine ca avem in noi ganduri bune), dar sa ne rugam sa depasim cu bine orice incercare…CURAJ! Domnul sa fie cu voi , cu toti!Doamne ajuta!
Alexa
septembrie 15, 2010 @ 7:28 pm
Multumesc frumos pentru incurajari RDF. Nu stiu daca sunt pe calea cea buna, cum spui tu, pentru ca, desi constientiez starea in care sunt,nu mai fac unele pacate si merg la biserica, totusi sunt de cativa ani intr-o stare de depresie si e parca din ce in ce mai rau. Port in suflet povara sentimentului de vinovatie si de inutilitate, de care nu reusesc sa scap. Chiar daca m-am spovedit si m-am rugat, simt ca nu ma pot ierta si nu pot iesi din starea de deznadejde, ca nu am facut nimic bun si ca mi-am distrus tot viitorul. Sper totusi si ma rog ca bunul Dumnezeu sa ma ajute sa-mi gasesc puterea sa lupt si sa fiu de folos celor din jurul meu in viitor si nu o povara.
[i]”Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu!”[/i]
Ionutzu18
septembrie 16, 2010 @ 11:43 am
RDF, aproapele ma influenteaza, sa iubesc, sa urasc, sa plang, etc., dar influenta aceasta depinde numai de mine daca o accept sau nu. Totusi, in ce ma priveste, sunt cam rece (nu prea imi pasa). Pacatul acesta se datoreaza si faptului ca sunt cam…mandru, iubitor de sine?
Nota: Fac mici exceptii(de vreme ce te intreb, inseamna ca imi pasa de ce spui)in cazul de fata, astept ajutor si apoi dupa ce vad ce spui, voi analiza mai bine situatia si voi lua masuri. (poate)
RDF
septembrie 16, 2010 @ 4:31 pm
pentru Alexa
„Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina”(I Tim,2,4)!!! Si eu ma simt uneori in pragul deznadejdii datorita faptului ca repet aceleasi pacate:sad:dar sa nu uiti ca si (sa nu uitam!!!) a cadea in DEZNADEJDE este un pacat impotriva Duhului Sfant:sad:, iar „hula impotriva duhului nu se va ierta” ne spune Mantuitorul…Incerc sa te inteleg atat cat mi se da sa te inteleg, eu nu sunt in sufletul tau:sad:doar tu si Dumnezeu stiti cel mai bine ce se petrece:-) de aceea, prin rugaciune, te-as sfatui sa-i ceri sa te linisteasca :love: Poate te-ar ajuta mai multe convorbiri cu Parintele Duhovnic :love: Cu nadejde si credinta biruim lumea plina de pacate! Spor in toto lucrul cel bun! Sper sa-ti fie de folos gandurile mele!(e impropiu a spune :ale mele”, caci toate ne sunt date de la Dumnezeu…”in dar ati luat, in dar sa dati!” :love: )Doamne ajuta! Fie ca Maica Domnului sa ne fie vesnic Acoperamant!
RDF
septembrie 16, 2010 @ 4:34 pm
ERATA:”(impotriva)Duhului”
(SA)-I (ceri)”
„tot (lucrul)”
RDF
septembrie 16, 2010 @ 5:25 pm
Poate ai putea sa ma lamuresti cum te influenteaza sa plangi, sa iubesti etc…Raman in intuneric:sad:Oricat am citit mesajul, nu mi-am dat prea bine seama cum esti influentat!Scuze:sad:Cer lamuriri;-))Cine si ce te influenteaza? Eu cred ca a plange pur si simplu( la o inmormantare, la un necaz, la o suparare, pt pacatele altora…) nu vine dintr-o INFLUENTA, ci mai degraba vine din suflet, sufletul conlucrand aici cu constiinta care e glasul lui Dumnezeu in om…Poate ma lamuresti cu INFLUENTA la care te referi:-)Eu incerc sa privesc totul dpdv cat mai obiectiv, dar nu pot sa strecor acetse ganduri si prin experienta mea de viata, si prin tot ceea ce am trait si eu…Iti spun doar(desi poate nu se cuvine sa iei aminte la indemnul unei pacatoase:sad: ) ca nu e bine sa fii mandru, sa fii iubitor de sine, desi e cam greu avand in vedere societatea in care traim(dar asta nu trebuie sa fie o SCUZA!!!)…Noi trebuie sa ne luptam si sa invingem aceasta ispita ENORMA, care intervine si fara sa ne dam seama:sad:Uneori, putem cadea in mandrie fara sa ne dam seama , caci diaolul e viclean, se poate trandforma chiar si in inger de lumina:sad:de aceea se cuvine sa fim mereu treji si sa priveghem , iar cand in sufletul nostru simtim momente de incercare, de raspantie, de ispita, sa rostim neincetat Rugaciunea Inimii:”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Sa ne concentram sa o spunem din TOATA INIMA :love: Si aici imi aduc aminte de o mica pilda:Un calugar era la el in chilie si odata, a vrut diavolul sa intre pe usa sa-l ispiteasca:sad:Atunci calugarul a sarit si a blocat usa cu propriul corp, spunand:”Doamne Iisuse Hrisotase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”…Dar diavolul a impins usa cu mai multa forta, calugarul a vrut sa se opun,a si cand a vazut ca nu mai rezista, a strigat din adancul sufletului:Doamne Iisuse Hrisotase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”…Sia tunci , diavolul a fugit…De aicis e desprinde ideea ca noi trebuie sa cerem ceva din adancul fapturii noastre si doar asa vom birui!Iar daca uneori, din pacate, insasi rugaciunea devine un automatism sau devine „plictisitoare”, noi suntem datori a o privi cu dragoste, iar nu cu mare plictis, totul depinzand aici de noi! Caci prea bine stim ca ispitele sunt de la diavol, de la semeni si de la noi insine…Concluzie:Momentele de mandrie trebuie inecate !!! Trebuie sa mergem pe cele doua cai importante, sa zburam cu cele doua aripi” ADEVARUL si IUBIREA! Sa ne inarmam cu platosa dreptatii!Si sa biruim cu CRUCEA LUI HRISTOS! Sa birumi ispita, sa biruim diavolul! Sa-l ardem cu flacara iubirii noastre pentru Dumnezeu!Si sa inecam mandria cu bucurii duhovnicesti, sa inecam mandria cu smerenia noastra, sau ce?si Dumnezeu ar trebui sa Se mandreasca pt ca El e Creatorul?Nicidecum…Sau Iisus Hristos, venind in lume, ar fi trebuit sa Se mandreasca pt ca El e FIUL LUI DUMNEZEU?Nicidecum…ci S-a facut ascultator Tatalui pana la moarte, „si inca moarte de Cruce” ne spune Apostolul la Filipeni :love: Motiv pentru care ar trebui sa Il urmam caci ne este un model de semerenie desavarsita! :love:
RDF
septembrie 16, 2010 @ 5:46 pm
Tot pt Ionutzu18
Dar umbland in lume, harul lui Dumnezeu se indeparteaza de la noi, motiv pentru care poate simtim ca suntem mai RECI, mai indiferenti, pentru ca fiind probabil,la un nivel duhovnicesc mai inalt decat cei de langa tine(si aici sa nu intervina mandria!) si amestecandu-ne cu lumea , ne pierdem din har, nemaiavand bucurii duhovnicesti , nemaitraind pentru Hristos, asa cum facem la Sfintele Taine si Slujbe ale Bisericii… :love: Eu cred ca acesta e motivul! Dar cand stai si te rogi…nu esti si atunci RECE?Oare nu si contemplatia ne face sa devenim RECI?Ba da…Dar aceasta RACEALA oferita de contemplatie e o alta, caci devenim reci tinzand inspre infinit, inspre ceva ce nu putem atinge sau simti, desi simtim prezenta lui Dumnezeu, a herului…Atunci, desi in simtiri iti arde flacara credintei, ea nu poate sa arda tot timpul atat de putenic, ci si in timpul rugaciunii creste sau sacdde in intensitate…Dar mai ales , umbland in lume, ramane doar FLACARA DE VEGHE;-)Asa vreau sa intelegi!Sper ca e un exemplu cat mai bun!Alteori insa, din mandrie sa stii ca putem deveni reci si indiferenti fata de cei de langa noi,iar „cel ce sta sa aiba grija sa nu cada”!Asa suntem indemnati in Psalmi!REVIN!Daca devii rece din simplul fapt ca nu te „potrivesti” cu ceilalti, atunci nu e un pacat, caci tu incerci astfel sa mentii mereu aprinsa flacara credintei! Si nadajduiesc ca nu gresesc in tot ceea ce scriu! DAR daca ea recurge din mandrie e destul de grav…RECUNOSC, spre linistea ta, si e trec prin asa ceva(iar din pacate eu am un orgoliu enorm cand sunt in lume:sad:-)Si e cam interpretabila situatia! Eu am scris doar ce inteleg si incerc macar pe altii sa-i fac sa se fereasca de pacat si de ispita!Diavolul e viclean, dar daca am fost deja ispititi, putem avea grija sa nu cercetam acele locuri unde stim ca poate fi ispita(baruri, discoteci, petreceri etc)sau cel putin sa ne ferim sa nu cadem in ispita!Eu te indemn sa vb cu Duhovnicul tau caci el va stii cel mai bine cum sa te indrume!Domnul fie cu tine si sa-ti lumineze calea! 💡 😀 Fii binecuvantat!Si rapune diavolul!
Alexa
septembrie 16, 2010 @ 5:55 pm
Multumesc inca o data RDF pentru ganduri si sa stii ca-mi sunt cu adevarat de folos toate raspunsurile pe care le primesc. Si asta pentru ca sunt inspirate de Duhul Sfant. Am inceput sa ma simt mai bine si mi-am promis sa devin o luptatoare si sa nu mai las gandurile rele sa ma tulbure. Intr-adevar rugaciunea ma poate ajuta foarte mult si voi incerca sa tin minte si sa-mi fac un obicei din a-mi tine mintea ocupata cu ganduri frumoase, dar, mai ales, de a ma ruga cand simt ca ma cuprinde deznadejdea.
Dumnezeu sa va binecuvanteze pe cei care intrati frecvent pe acest site cu scopul de a-i ajuta pe altii si a impartasi cu ei bucuria si pacea Domnului. Doamne ajuta!
RDF
septembrie 16, 2010 @ 6:28 pm
Ma bucur mult , draga Alexa! Si slava lui Dumnezeu pentru toate!SA-ti ajute sa lupti! :love: Caci e drept ca trebuie sa muncim individual, pentru mantuirea subisectiva, dar am eu o vorba draga :”Mantuirea se face in turma”! :love: de aceea, sa ne rugam unii pentru altii si sa luptam atat cat putem!Domnul sa ne invredniceasca si sa ne dea putere a invinge orice piedica, sa ne dea RABDARE sa le biruim si Intelepciunea cum sa le biruim! Asa sa ne-ajute Dumnezeu!MULTUMESC pentru ca existati! :love: :love: :love: Doamne ajuta!Cale luminata!
Alexa
septembrie 16, 2010 @ 7:52 pm
:love:
Laura-optimista
septembrie 16, 2010 @ 10:01 pm
Doamne ajută!
Felicitări pentru articol, este foarte frumos! 🙂 Aşa este, mulţi dintre noi avem tendinţa de a judeca societatea în care trăim şi de a considera(în mod profund incorect) că decăderea morală de astăzi ar fi fără precedent. Cred că, pentru a nu pierde harul lui Dumnezeu din cauza mândriei, ar fi bine să-I mulţumim Mântuitorului nostru Hristos, pentru că ne bucurăm de libertate religioasă şi, chiar dacă adevărul este respins uneori, avem posibilitatea de a-l propovădui şi de a practica învăţătura lui Dumnezeu, fără a ne teme de prigoniri din partea adversarilor Bisericii. Să-L slăvim pe Domnul, pentru că drepturile noastre sunt respectate cu adevărat, pentru că avem posibilitatea de a răspândi adevărul într-o lume secularizată, dar nu ostilă.
Citind cartea Sfântului Siluan Athonitul(„Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”), am înţeles că cei lipsiţi de credinţă nu trebuie judecaţi, ci compătimiţi, căci „au rătăcit de la adevăr şi merg în iad”, precum scria, plin de întristare, cuviosul Siluan. 🙁 Atunci când aflăm că un semen al nostru a suferit o pagubă financiară gravă, că s-a îmbolnăvit cu trupul, sau că este prigonit, ne întristăm pentru el şi-l compătimim, dar atunci când cineva se desparte de Hristos prin necredinţă sau prin alt păcat grav, deşi ştim că aceasta reprezintă cea mai gravă tragedie, nu doar că nu suferim pentru el, dar îl şi judecăm. 🙁 Desigur, cei mai înaintaţi duhovniceşte decât mine reuşesc să declare, asemenea părintelui Steinhardt că necredncioşii nu sunt păcătoşi, ci nefericiţi, dar mie-mi este extrem de dificil să înving păcatul judecării semenilor şi… cunosc din proprie experienţă adevărul cuvintelor apostolice: „ceea ce te robeşte aceea te şi stăpâneşte”. Îi judecîn special pe necredincioşi, dar uneori judec şi persoane nevinovate, iar ulterior regret… 🙁 🙁 În general, am o gândire pozitivă, dar atunci când e vorba de judecarea necredincioşilor, nu mă pot controla. 🙁 Şi acest fapt mă întristează.
Alexa, Denisa(RDF), având de la Domnul darul de a le da celorlalţi sfaturi înţelepte şi de a-şi exprima ideile în mod convingător, ţi-a explicat ce ar fi util să faci, pentru a te tămădui de deznădejde. Cred că, aşa cum ţi-a spus ea, ar fi foarte bine să te rogi lui Dumnezeu, să-I mărturiseşti tulburarea sufletului tău, să-ţi descarci sufletul în faţa Sa, ca şi cum ai vorbi cu un prieten drag, pentru că Hristos este(să-mi fie îngăduită îndrăzneala) Prietenul nostru Cel mai apropiat, deşi ne este infinit superior. 🙂 Alege-L pe El drept confident şi încearcă să discuţi şi cu o persoană apropiată, în care ai încredere şi despre care şti că te-ar înţelege şi nu te-ar judeca. Dacă ai şi un duhovnic bun, este minunat. Dacă suferi de depresie, poate că ar merita să discuţi şi cu un psiholog, dar să fie credincios, iubitor de Dumnezeu, pentru că altfel ţi-ar putea da sfaturi incompatibile cu învăţătura Bisericii. Nu deznădăjdui niciodată! Gândeşte-te că Petru, deşi era unul dintre Apostoli, deşi văzuse slava Domnului pe muntele Tabor, s-a lepădat de Hristos. Desigur, exemplul Sf. Ap. Petru NU este pentru noi un îndemn la păcat, ci doar o încurajare, un motiv în plus de a crede că Domnul ne va ierta păcatele, oricât ar fi de grave. Ce poate fi mai grav şi mai josnic decât apostazia? Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aşa ceva! Şi totuşi Petru a căzut în acest păcat şi s-a ridicat, prin mila lui Hristos. Ai încredere în mila lui Dumnezeu, căci… şi pentru tine S-a jertfit Hristos. Domnul nu vrea să te părăsească şi nici să te vadă suferind sufleteşte. Nu te poţi ierta pe tine însăţi? Nu are importanţă, te-a iertat Hristos. 🙂 Important este, aşa cum spunea şi draga mea prietenă Denisa, să nu mai păcătuieşti de acum înainte. 🙂 Îţi sugerez să meditezi la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”(Romani8, 35) 🙂
Doamne ajută!
Laura-optimista
septembrie 16, 2010 @ 10:27 pm
Tot pentru Alexa
În noaptea în care Domnul Iisus Hristos a fost prins şi judecat, doi dintre ucenicii Săi au căzut din credinţă şi s-au despărţit de El. Unul dintre ei, Iuda, şi-a pierdut mântuirea, ajungând la sinucidere, din pricina deznădejdii. Potrivit Sfinţilor Părinţi, cel mai grav păcat al lui Iuda nu a fost nici trădarea Domnului(deşi acest păcat este cutremurător), nici iubirea de arginţi, ci deznădejdea, căci dacă ar fi dorit să se mântuiască, I-ar fi putut cere iertare Învăţătorului său, Care chiar în acele clipe Se sacrifica pe cruce pentru mântuirea întregii omeniri. Celălalt apostol, care a căzut din har, este Sfântul Petru, despre care se ştie că L-a tăgăduit de trei ori pe Domnul Iisus. Cu toate acestea, acest ucenic iubit al Domnului a fost iertat şi reaşezat în treapta apostolică, pentru că a nădăjduit şi, plângându-şi păcatul, nu a ieşit din ceata ucenicilor, ci s-a pocăit şi a păstrat convingerea că Mântuitorul îl va ierta şi-i va tămădui sufletul. El a murit ca martir, propovăduindu-L pe Hristos, pentru că a ştiut să nădăjduiască. Ce să mai spunem despre Sfântul Pavel, „Apostolul neamurilor”, care, înainte de convertirea de pe drumul Damascului, a prigonit Biserica şi chiar a participat la uciderea Sfântului Arhidiacon Ştefan, primul martir creştin? Sunt sigură, dragă Alexa, că păcatele tale sunt mult mai puţin grave decât apostazia şi prigonirea Bisericii, de care s-au făcut vinovaţi corifeii Apostolilor. 🙂 Şi daă cei ce au săvârşit păcate atât de grele şi au nădăjduit în Domnul au fost iertaţi şi au reuşit să se desăvârşească, atunci cu atât mai mult tu, care ai făcut greşeli incomparabil mai mici, vei primi iertarea de la Domnul nostru Iisus Hristos. De fapt… dacă te-ai spovedit în mod sincer, păcatele tale ţi-au fost deja iertate, şterse pentru totdeauna. 🙂 „Nu putem noi greşi cât poate Dumnezeu ierta.” 🙂
Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi dăruiască puterea de a crede în bunătatea Sa şi în infinita Sa capacitate de a ierta!
Bucurie!
Laura
Laura-optimista
septembrie 16, 2010 @ 10:43 pm
Alexa, cred că ţi-ar fi de folos să citeşti cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, scrisă de Sf. Siluan Athonitul, un monah deosebit de credincios, care s-a luptat cu deznădejdea şi a biruit. El a trăit destul de recent(1866-1938), dar este fidel învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi are un limbaj, un mod de a scrie foarte liniştitor. Mie mi-a umplut sufletul de bucurie. 🙂 El arată faptul că, dacă oamenii ar înţelege cât de mult ne iubeşte Domnul, nimeni n-ar mai deznădăjdui. 🙂 🙂
Părintele Nicolae Steinhardt arată, în acest sens, faptul că cei ce-şi pierd nădejdea nu cred nici în bunătatea lui Hristos, Care vrea să-i ierte şi nici în atotputernicia Sa, fiindcă-i poate ierta. 🙂 Prin aceste cuvinte, nu am intenţia de a te judeca! Eu însămi am momente de întristare şi… din cauza descurajării, mi-e greu să mă ridic şi să reîncep lupta cu păcatul. Dar ţi-am spus acestea, încercând să te încurajez. Ştiu, eu însămi sunt lipsită de curaj şi de nădejde şi de optimism creştin, dar, aşa cum spune părintele Steinhardt, dăruind altora nădejde şi curaj, le voi dobândi şi eu de la Domnul. 🙂
Sf. Siluan Athonitul ne sfătuieşte să ne ferim de două gânduri: de gândul, care ne spune că suntem sfinţi(adică gândurile de mândrie) şi de gândul deznădejdii, care ne spune că nu ne vom mântui. Aceste două ispite, spune Cuv. Siluan, sunt de la vrăjmaşul şi adevăr nu este în ele. 🙂 Domnul nostru nu are pe nimeni de pierdut! 🙂
Doamne ajută!
Laura-optimista
septembrie 16, 2010 @ 10:56 pm
În primul comentariu, din neatenţie, am scris greşit un citat din Sf. Scriptură. Am scris: „Ceea ce te robeşte aceea te şi stăpâneşte”, dar corect este astfel: „Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte”. 🙂
Doamne ajută tuturor!
Laura-optimista
septembrie 16, 2010 @ 11:14 pm
„Dumnezeu nu deznădăjduieşte de mântuirea noastră.” 🙂 :love:
Doamne ajută!
Guest
septembrie 16, 2010 @ 11:21 pm
Mult, mult ai scris Laura, si poate ca alexa te-a perceput, inteles, stie de-acuma ce are de facut…
Dar cei care au obosit foarte, foarte tare, si tot mai sar sa puna umarul la crucile altora, caci sa o duca doar pe a lor parca e prea putin si fara sansa de mantuire, pentru aceia ce ai de spus? Iar aceia ii mai si ranesc si le sunt ostili, hai spune ceva!
Guest
septembrie 16, 2010 @ 11:36 pm
Te citez:
„Să-L slăvim pe Domnul, pentru că drepturile noastre sunt respectate cu adevărat, pentru că avem posibilitatea de a răspândi adevărul într-o lume secularizată, dar nu ostilă.”
Nu te amagi ! Acuma traim intro lume care nu ne este ostila? Te inseli ! Poate datorita faptului ca esti protejata inca de familia ta, si de-aia nu simti ostilitate acestei lumi secularizate; e o jungla, asta este; si ca atare, o solutie pt supravietuire in aceasta lume este sa inveti legile junglei, sa o strabati cu curaj, ca e de la Domnul curajul, nu? Deci cand ai curaj esti cu Domnul, si cel rau da inapoi.
Si totusi in aceasta jungla, vietuieste toata frumusetea creatiei; cand o vedem? cand ne-o arata Domnul; si El ne-o arata numai dupa ce ne-a curatat ochiul murdar, ca sa putem vedea ce ne arata, adica frumosul.
Sper sa ma fi facut si eu inteles cat de cat !
Vasi
septembrie 16, 2010 @ 11:49 pm
Am uitat sa le semnez pe cele de mai sus, si am mai uitat ceva: ca tu esti…-optimista ! Domnul fie laudat !
Sa stii ca si deznadejdea are uneori rolul ei…pozitiv ! Vezi scrierea parintelui Savatie Bastovoi „Puterea duhovniceasca a deznadejdii”
Nu stiu daca e publicata pe internet; daca nu, poate ca imi fac timp sa o scot din volum si sa o expediez lui admin spre publicare in site.
Doamne ajuta !
Vasi
septembrie 16, 2010 @ 11:56 pm
Iata aici „Puterea duhovniceasca a deznadejdii” de par Savatie Bastovoi:
http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Savatie%20Bastovoi.htm
Alexa - pentru Laura-optimist
septembrie 17, 2010 @ 6:28 am
Îți mulțumesc foarte mult pentru cuvintele minunate 😀 ;voi încerca să pun în practică sfaturile tale. 😀 Doamne ajută!
RDF
septembrie 17, 2010 @ 10:54 am
pt Anonim
Intr-una din Epistole scrie clar:”Purtati-va sarcinile unii altora ca asa veti implini Legea lui Hristos!” :love: Cat de frumos! Poate ca nici crucea noastra nu suntem vrednici de a o duce, dar sa nu uitam ca Domnul nu ne da mai mult decat pune duce…Iar daca ne da mult, inseamna ca putem, caci, odata cu suferintele, cu deznadejdea, cu neputinta,cu osteneala, se naste si puterea, multumirea si rabdarea, odata cu necazul vine si puterea de a trece peste tot, de a trece peste ispite, doar noi trebuie sa primim totul de la Dumnezeu, caci aceasta e voia Lui, trebuie sa-I multumim pentru ele…NOI ne PUTEM DUCE crucea!Dar daca unii sunt mai slabi, sa-i ajutam!Desi uneori avem impresia ca „ne-am asigurat mantuirea”, nu e asa, caci MANTUIREA nu e un bun care sa fie cumparata in schimbul unui pret…ci Dumnezeu stie cat de mult trebuie noi sa „muncim”, sa ne luptam cu pacatul pentru a ne putea mantui, caci precum „credinta fara fapte moarta este” tot asa si mantuirea noastra nu e posibila daca nu implinim Legea Domnului, care este o Lege a IUBIRII :love: Si imi aduc aminte de o legenda de cand eram mica: Un batran a mers alaturi de un magar si de un cal…A pus pe cele doua animale desagi plini, dar magarul avea mai multi…Si tot mergand, nu a mai biruit si l-a rugat pe cal sa-l ajute…Dar el a refuzat…Apoi magarul a cazut mort sub osteneala desagilor, iar calul a fost nevoit sa poarte pe spinarea sa atat desagii, cat si magarul mort:sad: Daaa, ar fi minunat daca toti fratii nostri ar avea curajul de a ne cere ajutorul…Unii insa nu indraznesc:sad:De aceea se cuvine ca noi sa fim atenti la cei in mijlocul carora traim, sa punem umarul si la crucea lor, desi a noastra ne pare grea, sa le usuram durerile, sa-i hranim pe cei flamanzi, sa-i bucuram pe cei necajiti, sa ne rugam pentru cei rataciti, si sa-I multumim Domnului ca poate, prin ajutorul neinsemnat pe care il oferim(neinsemnat pt noi, dar ENORM pt altii)aproapelui, poate dobandim mantuirea! „Lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra!”(Filipeni2, 12)…Asa sa ne-ajute Dumnezeu!Doamne ajuta!NU TE SUPARA, Anonime, dar exprimarea ta din final „hai, spune ceva” e destul de nepotrivita!Prin harul Sfantului Duh scriem si noi din experienta noastra si din ce am acumulat si am inteles, nicidecum nu de la noi…Iar aceasta exprimare e cam necuviincioasa!
RDF
septembrie 17, 2010 @ 11:08 am
tot pt Anonim
Lumea in care traim e secularizata, dar nu ostila, precum a zis buna mea prietena , Laura! Si stii de ce?A invata legile junglei e echivalent cu a te amesteca prin lume, a te pierde printre ceilalti…Noi nu trebuie sa invatam legile junglei pentru a supravietui! Noi trebuie sa stim sa biruim!Sa stim sa infruntam totul cu , intr-adevar, nelipsitul CURAJ, dar acesta sa fie unul duhovnicesc, iar nu un curaj ca si cel din filmele de actiune, cand „ai curaj ” sa-ti impusti adversarul! Asta e jungla! Cea de la TV!Dar atata vreme cat traiesti pasnic cu cei de langa tine, nu ai de luptat cu nimic, decat cu ispitele care vin neincetat, caci Dumnezeu are grija de toate…Sau oare nu Mantuitorul e Cel Care ne indeamna sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelate ni se vor alatura?Mai degraba ne asigura de acest fapt…Stim prea bine ca avem libertatea de a alege binele si raul…Dumnezeu ne da multe, dar, pentru a le dobandi, suntem datori a alege calea binelui, desi de multe ori e mai lunga, mai ingusta, mai stramta…dar e calea care duce la MANTUIRE!Libertatea nu ne e ingradita!!!Asta sa nu uitam!!!Credinta crestina e o credinta a LIBERTATII!Si atata timp cat traim cu aproapele in IUBIRE, respectam Legea IUBIRII, Legea Suprema, atat fata de Dumnezeu, cat si fata de aproapele:”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata faptura ta si cu toata inima ta, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti.”Sau oare ce poate fi mai frumos decat sa IUBESTI?Si atat timp cat traim dupa LEGEA LUI HRISTOS, LEGEA IUBIRII, nu avem nevoie de nimic mai mult, nu avem nevoie de „legile junglei”…Sau daca mergi la nunta si ti-e somn, dormi?Nicidecum , ci te distrezi cu mirele…Ei bine, si aici e tot asa:PNu ai nevoie de legi lumesti atata timp cat esti cu Hristos!!!Doamne ajuta!
Guest
septembrie 17, 2010 @ 11:12 am
RDF, eu cred ca lui Laura m-am adresat; sunteti una si aceeasi persoana? Si daca da, si daca nu, eu imi cer scuze daca am suparat pe cineva. Sa zicem ca sunt in ispita grea, si poate ma veti intelege ! Si pentru ca mi-ai amintit, stii – cand esti greu incercat nu-ti mai amintesti nimic, am multumit lui Dumnezeu pentru ispita si incercare, si iti multumesc si tie.
Iti multumesc si pentru aceste cuvinte de folos, si de incurajare !
Doamne ajuta !
RDF
septembrie 17, 2010 @ 12:56 pm
Doamne ajuta…Sper ca nu te-ai suparat pe mine…Am vazut prea bine ca te-ai adresat Laurei dar prin faptul ca am cutezat a aduce si eu o indemnare sper ca nu am gresit…Iar daca acea adresare a fost cam necuviincioasa, nu am spus-o doar pentru a te supara sau pentru a te ataca, ci am spus-o pentru ca prietena mea Laura are un suflet foarte deschis si foarte sensibil pentru a i ne adresa cu asemenea cuvinte…Acesta era motivul…Imi cer scuze si te rog sa ma ierti daca am fost superficiala si am privit dintr-o perspectiva care nu se cade:sad:Regret…Desi uneori nu e bine sa te implici, sa te amesteci, am simtit si eu nevoia de a da un raspuns…si oricum, cu siguranta ca si Laura iti va raspunde(caci ei i l-ai cerut)…IERTARE!
Guest
septembrie 17, 2010 @ 1:32 pm
Te-am iertat, si Domnul sa ne ierte !
Ionutzu18
septembrie 18, 2010 @ 6:55 am
Multumesc, RDF. imi sunt de folos vorbele tale. Imi spune cineva care e adresa de mail al sitului?..As vrea sa postez un articol. 😀
admin
septembrie 18, 2010 @ 7:57 am
Adresa de email este ortodoxia.tinerilor@yahoo.com
Ionutzu18
septembrie 18, 2010 @ 8:52 am
Multumesc admin. Totusi, la „Scrie si tu” de ce nu mai scrie e-mailu? L-ai scos de acolo ca ai primit mailuri necuviincioase sau de ce? 🙁
Laura-optimista
septembrie 18, 2010 @ 6:42 pm
Pt RDF şi Vasi
Doamne ajută! 🙂
Draga mea Denisa, îţi mulţumesc din tot sufletul, pentru cuvintele frumoase, pe care le-ai scris despre mine: „prietena mea Laura are un suflet foarte deschis si foarte sensibil”. :love: :love: 🙂 Mă bucur mult, pentru că gândeşti aşa despre mine, deşi… nu sunt vrednică de aceste aprecieri din partea ta. 🙂
Vasi, Mi-ai scris câteva idei foarte interesante. În primul rând, nu m-am gândit niciodată că deznădejdea ar putea avea un rol pozitiv… Chiar sunt foarte curioasă care este opinia părintelui Savatie Bastovoi în acest sens şi voi citi scrierea, pe care mi-ai recomandat-o. Presupun că părintele s-a referit la faptul de a deznădăjdui de noi înşine, adică de capacitatea noastră de a practica binele fără ajutorul harului divin. Probabil că în acest sens pr. Savatie a găsit un rol pozitiv al deznădejdii. Dacă stăm să ne gândim, Sfinţii Părinţi ne învaţă că facultăţile noastre sufleteşti ne-au fost dăruite de Dumnezeu, pentru ca noi să le folosim în scopul împlinirii voii Sale, dar, de multe ori, noi le folosim în scopuri contrare firii. De exemplu, capacitatea de a ne mânia ne-a fost dăruită de către Creatorul nostru, pentru a ne putea împotrivi răului, ispitelor, iar nu spre a o folosi împotriva aproapelui. Astfel, cred că şi capacitatea de a ne întrista poate fi folosită de către noi pentru pocăinţă, pentru că „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă fără părere de rău, iar întristarea lumii aduce moarte”, precum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, în a doua sa epistolă către corinteni. De aceea, voi citi cu multă atenţie scrierea pr. Savatie, pe care ai menţionat-o, căci presupun că la acest aspect s-a referit părintele, la faptul că patimile noastre, atunci când sunt orientate spre bine, pot fi transfigurate, transformate în virtuţi. Altfel, a deznădăjdui de mila lui Dumnezeu este, precum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţi, un păcat grav, împotriva Duhului Sfânt.
În ceea ce priveşte întrebarea, pe care mi-ai adresat-o… ţi-aş da aproximativ acelaşi răspuns, pe care ţi l-a dat Denisa… Apreciez mult ideile, pe care le-a exprimat ea în comentarii. Într-adevăr, potrivit Apostolului Pavel, fiecare dintre noi este dator de a purta şi sarcinile altora, căci Mântuitorul Hristos ne-a revelat legea iubirii şi a adevăratei libertăţi. În colecţia sa de predici „Dăruind vei dobândi”, părintele Nicolae Steinhardt îşi exprima opinia, potrivit căreia întreaga lege a lui Hristos ar putea fi sintetizată astfel: „Crede, iubeşte şi nu te înfricoşa”. Într-adevăr, aşa cum ai spus şi tu, există cazuri triste, dramatice, în care cei ce se bucură de ajutorul dezinteresat al semenilor, se dovedesc nerecunoscători şi chiar ostili faţă de aceia, care s-au oferit să le dăruiască iubirea şi ajutorul lor. 🙁 Este o realitate tristă, dar… cred că toţi suntem în situaţia acelor nerecunoscători, căci în relaţia cu Dumnezeu ne dovedim indiferenţi şi chiar… ne împotrivim Stăpânului nostru, prin păcate. Sf. Simeon Noul Teolog arăta, în acest sens, faptul că toţi aceia, care săvârşesc păcate, deşi cunosc poruncile lui Hristos, s-au lepădat de El, prin faptele lor. Astfel, dacă Mântuitorul nostru S-a sacrificat pentru noi, deşi suntem nerecunoscători faţă de iubirea Sa, cred că şi noi, cei creaţi după chipul Său, care aspirăm să ajungem la asemănarea cu El prin virtute, ar trebui să fim milostivi faţă de cei ce nu ştiu să aprecieze bunătatea noastră şi să continuăm să-i ajutăm, în pofida nerecunoştinţei lor faţă de noi. Dacă ei nu ne vor răsplăti ostenelile, să nu ne îngrijorăm, pentru că noi aşteptăm o răsplată infinit mai mare din altă parte… de la Acela, Care ne-a făgăduit viaţa veşnică. 🙂 În plus, dacă vom continua să-i ajutăm pe cei nerecunoscători, îi vom determina, prin atitudinea noastră, să-şi regrete comportamentul şi să renunţe la împietrirea inimii, la nerecunoştinţă. Ştii că unii dintre sfinţii mucenici au reuşit să-i aducă la credinţă pe prigonitori, fără propovăduire, prin simpla lor atitudine, prin iubirea, pe care le-o arătau acelora. Datoria noastră este aceea de a-i ajuta pe semeni atât din punct de vedere material(faptele milei trupeşti), cât şi d. p. d. v. spiritual, duhovnicesc(faptele milei sufleteşti). Desigur, mi-ai putea răspunde că dorinţa de a-i ajuta pe cei lipsiţi de credinţă să accepte adevărul este o dovadă de orgoliu, căci noi înşine suntem nedesăvârşiţi şi chiar, uneori, îndoielnici în credinţă. Totuşi, cred că, precum spunea părinteleN. Steinhardt, dăruind altora credinţă şi bucurie duhovnicească din golul fiinţei noastre, vom dobândi şi noi aceste daruri duhovniceşti, căutându-le pentru alţii, le vom afla şi pentru noi înşine. 🙂 Aceasta este cu neputinţă oamenilor, dar… nu lui Dumnezeu. :love: Deşi ceea ce voi scrie ar putea părea incorect, am credinţa că aceia, care încearcă să-i tămăduiască pe alţii de patimile, pe care ei înşişi nu le-au biruit, nu se dovedesc făţarnici, ci altruişti, căci ştiu să-i compătimească pe cei aflaţi în aceeaşi neputinţă şi încearcă să-i ajute, neştiind cum, dar nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, Care „culege de unde n-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat”. Desigur, dacă, ajutându-i pe alţii, vom cădea în trândăvie, vom neglija relaţia noastră cu Dumnezeu şi ne vom umple de orgoliu(considerându-ne misionari), atunci vom fi vrednici de pedeapsă şi ni se vor potrivi cuvintele Mântuitorului: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”. De asemenea, în acest caz, îi vom îndepărta de credinţă şi pe cei pe care i-am ajutat, căci aceia, văzând că atitudinea noastră este contrară principiilor, pe care le propovăduim, îşi vor pierde încrederea în noi şi se vor întoarce la necredinţa lor. Totuşi, dacă noi vom dori în mod sincer să ne tămăduim de patimi, sau de necredinţă şi, nefiind încă vindecaţi, îi vom ajuta şi pe alţii cu râvnă şi iubire nefăţarnică, sunt convinsă că Domnul va aprecia curajul nostru, altruismul nostru şi ne va dărui bunurile spirituale, pe care am ştiut să le căutăm pentru semenii noştri.
Ai mai afirmat, în primul tău comentariu, faptul că, în opinia ta, lumea este secularizată şi ostilă. Într-adevăr, sunt protejată de familia mea(cum ai intuit aceasta?) şi n-am cunoscut din proprie experienţă anumite aspecte negative ale societăţii, în care trăim. Ştiu că mulţi dintre semenii noştri sunt părăsiţi, bolnavi (fizic, psihic, sau spiritual); ştiu, de asemenea, faptul că în lume există crime, terorism, regimuri totalitare, oameni săraci şi lipsiţi de adăpost, discriminări şi alte realităţi dramatice. 🙁 Deşi aceste aspecte ale realităţii nu pot fi tăgăduite şi nu se cuvine să închidem ochii faţă de existenţa răului în lume, cred că „furtuna este realitatea, dar Hristos este Adevărul”(N. Steinhardt) şi că, biruind orice obstacol, trebuie să ne păstrăm gândirea pozitivă, „optimismul creştin”(IPS Bartolomeu Anania), care este un dar de la Dumnezeu. În lume există boală, moarte, răutate, dar şi multă credinţă, suflete curate, oameni capabili de a se sacrifica pentru alţii şi, în primul rând… există Dumnezeu, Care-i prezent pretutindeni, chiar şi în întunericul iadului, chiar şi-n sufletele cele mai degradate din punct de vedere moral şi Care ne-a făgăduit „cer nou şi pământ nou”, în care tot ceea ce este negativ va dispărea pentru totdeauna. În acest sens, părintele Sofian Bughiu remarca faptul că, în societatea contemporană, există şi sfinţi şi atei. 🙂 Polemizând cu ereticii manihei, Fericitul Augustin îşi exprima convingerea, potrivit căreia contrariul Fiinţei divine este Nefiinţa, căci răul nu are o existenţă reală, ci constă în absenţa binelui, în îndepărtarea noastră liberă şi conştientă de ceea ce există cu adevărat. În plus, atunci când am afirmat că lumea este secularizată, dar nu ostilă, nu am negat aspectele negative ale realităţii, ci m-am referit la faptul că societatea noastră nu este ostilă credinţei creştine, precum era în alte epoci istorice(de exemplu, în Antichitate, dar şi recent, în perioada comunistă). Chiar dacă unii dintre semenii noştri Îl tăgăduiesc pe Hristos şi chiar luptă împotriva Lui(din păcate, cunosc personal un tânăr, care are obsesia de a desfiinţa religia creştină şi se înverşunează cu fanatism împotriva Domnului Hristos), nu suntem prigoniţi pentru convingerile noastre religioase. În Antichitate, mai ales între anii 64-324, creştinii erau persecutaţi în mod oficial de către autorităţile romane şi, din acest motiv, câteva milioane de credincioşi ai „religiei iubirii” au fost ucişi în chinuri groaznice pentru Hristos, primind astfel cununa muceniciei. În zilele noastre, deşi se încearcă promovarea unor păcate grave(precum avortul şi homosexualitatea), ni se acordă şansa de a ne practica în mod liber credinţa, de a refuza păcatele promovate de societatea secularizată şi chiar de a propovădui, de a răspândi valorile creştine. De aceea, am afirmat că societatea de astăzi nu este ostilă faţă de religia creştină, precum era cu aproximativ două milenii în urmă, iar în privinţa aspectelor negative ale lumii de azi… repet cu bucurie cuvintele părintelui Steinhardt: „Furtuna este realitatea, dar Hristos este Adevărul”. :love: Dacă Domnul este cu noi, ce importanţă mai au întristările efemere din această viaţă? 🙂 Şi cei abandonaţi, marginalizaţi de societate au dreptul de a nădăjdui, căci şi pentru mântuirea lor Hristos Şi-a vărsat Sângele pe Cruce, arătându-le, prin acest sacrificiu suprem, că iubirea Sa faţă de ei este infinită şi necondiţionată. 🙂 🙂
Ai mai scris despre legea junglei… La ce te-ai referit, atunci când ai exprimat ideea că trebuie să învăţăm legea junglei? Dacă te-ai referit la necesitatea de a cunoaşte răul pentru a-l evita, sunt întru totul de acord cu opinia ta, căci Însuşi Mântuitorul ne porunceşte să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”(Matei10,17), iar părintele Nicolae Steinhardt afirma, în acelaşi sens, că „Dumnezeu, între altele, ne porunceşte să fim inteligenţi”(Jurnalul fericirii). Da, pentru a ocoli cursele duşmanilor spirituali, este necesar să le cunoaştem şi să ne păstrăm cu tot curajul nevinovăţia. Da, ni se cere să fim înţelepţi ca şerpii, dar şi nevinovaţi ca porumbeii. Pare paradoxal, antinomic? Este, dar… puterea lui Hristos se arată tocmai în faptul că robii Săi pot face, cu ajutorul Său, fapte în aparenţă imposibile. Utilizând modul tău de exprimare, voi spune că, în opinia mea, trebuie să cunoaştem legea junglei, dar să nu o punem în practică niciodată, nici măcar sub pretextul nevoii de supravieţuire. Trebuie să cunoaştem legea junglei, tocmai pentru a o desfiinţa prin bunătatea noastră. Nădăjduiesc că la aceasta te-ai referit. Dacă ai vrut să exprimi ideea, potrivit căreia trebuie să ne conformăm legii junglei pentru a supravieţui, înseamnă că nu ai fost atent la ceea ce ai scris, căci o astfel de opinie ar fi contrară învăţăturii creştine.
PS. Nădăjduiesc sincer că aceste puţine gânduri ţi-au fost de folos şi că ai înţeles mesajul, pe care am încercat să-l transmit. Îmi cer scuze, pentru că am întârziat cu răspunsul şi acum am scris un comentariu destul de incoerent, deoarece sunt foarte obosită astăzi. Aş fi vrut să-ţi răspund într-un moment mai potrivit, când aş fi fost capabilă să-mi exprim ideile într-un mod mai… ordonat, dar m-am gândit că şi aşa, ar fi trebuit să-ţi răspund de ieri, de când mi-ai scris. 🙂
Multă bucurie!
Doamne ajută!
Laura-optimista
septembrie 18, 2010 @ 6:59 pm
Mail-ul site-ului
Ionutzu18, Doamne ajută!
Este postat pe site mail-ul, dar nu l-ai observat tu. 🙂 Deasupra listei cu ultimele comentarii, este afişat numărul de vizitatori ai site-ului, puţin mai sus este un citat din Sf. Părinţi, iar mai sus scrie clar: „Aşteptăm scrierile voastre la adresa: ortodoxia.tinerilor@yahoo.com„. 🙂
Şi eu sunt foarte neatentă la tot ceea ce este legat de tehnologie… numai eu ştiu ce-am păţit, până când am reuşit să învăţ să lucrez pe computer. :-)) Aşa că te înţeleg că n-ai observat adresa de mail de acolo.
Bucurie!
Doamne ajută!
Laura-optimista
septembrie 18, 2010 @ 7:03 pm
Părintele Sofian Boghiu, îmi cer scuze. Scrisesem „Sofian Bughiu”. 🙂
Doamne ajută!
Guest
septembrie 18, 2010 @ 8:11 pm
Laura, tu esti optimista; deci ne iubesti pe toti :love: !
Ma iubesti si pe mine :love: ? Ma iubesti :love: ? Ma iubesti :love: ?
Atunci, Domnul sa-ti rasplateasca !
Vasi
septembrie 18, 2010 @ 8:12 pm
Mesajul de mai sus este al meu
Laura-optimista
septembrie 18, 2010 @ 9:08 pm
🙂 🙂 Mă surprinde ceea ce ai scris… cred că ai un suflet deosebit de sensibil. 🙂 Ştii cum a spus Mântuitorul: „Întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Nu ne cunoaştem, dar aceasta n-are nicio importanţă, căci noi, toţi credincioşii, suntem uniţi prin iubirea faţă de Hristos şi veşnic vom fi împreună cu El în Împărăţia Sa. Îmi sunt dragi toţi cei credincioşi, deci şi tu, deşi nu ştiu cine eşti. :love: Şi admir sinceritatea ta, observ că-ţi exprimi sentimentele în mod direct şi cu entuziasm. Dumnezeu să te ajute să rămâi aşa! 🙂
Dumnezeu să te întărească în credinţă şi să te ajute să biruieşti orice ispită, căci scriai într-un comentariu că treci printr-o grea încercare. „Dumnezeu pe ai Săi îi încearcă.” Domnul să-ţi dăruiască multă credinţă şi curaj duhovnicesc!
Doamne ajută, Vasi!
Laura
Daniel
septembrie 19, 2010 @ 9:42 am
Articolul poate fi si un pretext de incurajare pentru cei care vor sa se duca in Bucuresti sa castige multi BANI BANI BANI!!! Poate e greseala mea dar am mai vazut oameni care isi doresc un lucru si apoi construiesc idei care sa sprijine alegerea lor, de exemplu citate din Biblie luate in afara contextului. Sa nu ne mai amagim degeaba, lumea toata vrea BANI. Atat, cine imi spune de nu stiu ce texte de iubire si incurajare mi-e greu sa-l cred. Oamenii te lasa sa mori in chinuri,nu da nimeni doi bani pe tine, sunt toti indiferenti,vezi numai priviri reci si incruntate,TOT CE NE INTERESEAZA SUNT BANII!! De ce ne e asa de greu sa recunoastem, sau poate ca nu ne dam seama? Suntem toti mari crestini pana se ajunge la papica, daca ne ia cineva ciolanu l-am uitat si pe Dumnezeu si pe Iisus Hristot si pe toti, tot ce vorbim noi aici raman niste vorbe goale.
Daniel
septembrie 19, 2010 @ 9:50 am
Acum vin de la biserica, unde am vazut cum anumite credincioase evlavioase nu au lasat o fetita sa stea jos pe scaun, au alungat-o, nu am inteles de ce. Mentionez ca fetita era tigancusa. Poate ca asta e motivul. Imi cer scuze pentrul tonul putin cam acid dar mi-a lasat o impresie asa de amara ce am vazut la biserica, atata evlavie si pupat 100 de icoane si facut 70 de cruci pe secunda si cand vine un sarac sa stea langa tine il alungi. Mi-e scarba, cateodata am impresia ca toata credinta asta e o mare ipocrizie, desi stiu ca nu pot sa condamn o institutie pentru niste insi care vin acolo.
Guest
septembrie 19, 2010 @ 11:19 am
Nu e nici un om care sa fie in totalitate bun sau in totalitate rau. In permanenta in noi se duce o lupta intre a face binele sau raul. Lupta e grea. Si de multe ori din pricina neputintei noastre, din pricina putinei credinte si a lipsei de rugaciune ne lasam biruiti de rau. Nu trebuie sa judecam pe nimeni, pentru ca noi nu vedem ce e in sufletul fiecaruia si nu ii stim slabiciunile si neputintele. Sa ne vedem de pacatele nostre si sa ne rugam pentru cei ce ne sunt pietre de poticnire.
Doamne ajuta!
Dan
septembrie 19, 2010 @ 11:25 am
Daniel, din comentariile tale te vad tare tulburat.
Ai spus ca toata lumea vrea bani. Eu nu cred ca toata lumea vrea bani, ci cred ca vrea lipsa grijii zilei de maine.
Ai spus ca [i]”oamenii te lasa sa mori in chinuri,nu da nimeni doi bani pe tine, sunt toti indiferenti,vezi numai priviri reci si incruntate”[/i]…dar despre care oameni vorbesti Daniel? Si eu traiesc in aceeasi lume ca si tine, dar totusi sunt inconjurat de multi oameni minunati, care oricat de rai ar fi tot nu se incadreaza in descrierea generala facuta de tine. Daca tu ai intalnit doar astfel de oameni reci, nu ai decat o singura solutie de salvare. Fa-te tu cald si bun la inima, si prin iubirea ta incalzeste-i pe cei din jurul tau care au nevoie de exemple concrete de vietuire crestina.
In ultimul comentariu ai spus ca ai venit de la biserica si ai vazut acea scena neplacuta. Intr-adevar trista situatia aceea, dar vezi sa nu hulesti credinta pentru slabiciunea unor oameni care nu sunt consistenti cu credinta crestina.
Apoi mai este un aspect. Tu te-ai rugat pentru acele credincioase, ca Dumnezeu sa le ierte greseala ca nu au lasat fetita sa stea si ea jos? Te-ai rugat sa le inmoaie Dumnezeu inima, ca alta data sa nu mai greseasca? Sau doar ai vazut si ai judecat? La ce folos te-ai dus la biserica daca te-ai intors scarbit (din pricina ca ai judecat fara sa ierti), in loc sa te intorci plin de pace, rabdare si blandete?
Biserica e spital duhovnicesc unde invatam sa iubim…cu totii. Daca nu iesim din biserica mai insanatositi…inseamna ca n-am respectat toata medicamentatia pe care ne-o recomanda Domnul. Iar unul din medicamentele sufletesti esentiale este iertarea.
Iarta-ma Daniel ca te-am judecat. Intentia mea a fost de a te ajuta sa vezi daca nu cumva tulburarea aceea de care spuneam la inceput, se datoreaza cumva un pic si tie.
Domnul sa-ti dea pacea Sa.
Saurian
septembrie 19, 2010 @ 5:23 pm
Dan, aş vrea să mai adaug un cuvânt al păr. Constantin Necula. Părintele spunea că nu e mare lucru să fii plin de dragoste şi de bucurie fiind înconjurat de dragoste şi de bucurie ci e mare lucru să fii plin de dragoste şi de bucurie fiind înconjurat de răutate şi indiferenţă. Asta arată că eşti un adevărat creştin. Iar cu întâmplarea din biserică spun şi eu ce s-a mai spus de cineva şi anume că biserica e un spital adică cei care merg la biserică sunt oameni bolnavi ( păcătoşi ) nu sănătoşi. Cei sănătoşi nu au nevoie de Hristos şi de Biserică ( după cum spunea şi Mântuitorul în Evanghelie ).
Dan
septembrie 20, 2010 @ 7:36 am
Saurian, intr-adevar asa se vede daca suntem crestini cu adevarati. Cand suntem inconjurati de ura, minciuna, nepasare, necredinta iar noi oferim dragoste, adevar, nadejde….fara sa ne tulburam prea tare. Cand esti inconjurat de oameni iubitori si intelegatori este usor ca la randul tau sa iubesti macar la fel.
Totusi sa stii ca si cei sanatosi(oare cine e complet sanatos?) au nevoie de Hristos si de Biserica la fel ca si cei bolnavi sufleteste…ca sa nu se imbolnaveasca si ei (din nou). Domnul Hristos cand a facut afirmatia „N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă”, a vrut defapt sa spuna ca a venit in mod special pentru pacatosi. 😀 Deci a fost un fel de declaratie de dragoste pentru pacatosi. Asa se explica „exclusivismul” acela al Mantuitorului.
Intr-adevar dreptii nu au nevoie de pocainta…daca sunt drepti (nu a subiectul pocaintei). Dar de smerenie au nevoie ca si pacatosii caci nimeni nu intra in Imparatie fara smerenie.