Priveşte lumea cu ochi frumoşi

46

Zilele trecute am fost cu ceva treabă prin Bucureşti. Deşi sunt oarecum demoralizat de stare ţării noastre în acest moment, dar şi de ispitele care vin asupra tinerilor, când am ajuns acolo toate temerile mele s-au amplificat. În Bucureşti se-ntâmplă totul, aici e centrul ţării, şi aici am simţit frustrările oamenilor mai pregnant. Faţă de alte oraşe ale ţării care se zbat pentru a supravieţui, Bucureştiul se deosebeşte printr-o paletă de oameni foarte variată care au stiluri de viaţă total diferite, unii ducând-o foarte bine, alţii binişor iar alţii în sărăcie ca restul ţării.

Oportunităţile de viaţă în Bucureşti sunt mult mai mari decât în orice parte a ţării, dar odată cu acestea apar şi riscurile. Bucureştenii nativi şi provincialii deveniţi bucureşteni, sunt foarte deschişi la nou şi în general mereu dispuşi să inoveze şi să fie originali. Pofta de noutate şi originalitate duce de multe ori şi la acceptarea multor păcate care dăunează întregii societăţi.

Trei zile cât am stat m-am uitat foarte mult la tineri, la cum se comportă, cum se îmbrăca, la ce vorbesc, la ce-i interesează…pentru că vreau să văd între ce fel de oameni vor convieţui copiii noştri. Eram curios să văd ce fel de colegi vor avea Sofia şi Ilinca când vor ajunge la şcoala generală sau la liceu.

Am rămas dezamăgit de unii din ei, mai ales de liceeni, dar să-i ajute Dumnezeu să se-ndrepte şi să facă ce e frumos în faţa oamenilor. Dezamăgirea aceasta m-a împins la o oarecare stare de deznădejde, gândindu-mă că pe viitor lucrurile vor sta şi mai rău…

E o ispită, lumea mereu a fost aşa pestriţă. Societatea de sute de ani a fost un amalgam de oameni cinstiţi, de hoţi, de parveniţi, sfinţi, curvari, oameni blânzi, de tineri feciorelnici şi liniştiţi care au vieţuit împreună cu tinerii destrăbălaţi şi desfânaţi.

Cât am stat în capitală m-am uitat mereu să văd şi să înţeleg care este de fapt gradul de decădere a societăţii, şi dacă există motive de îngrijorare. Concluzia e una singură: toţi suntem păcătoşi, toţi suntem sub blestemul păcatului şi nimeni nu e vrednic să arate cu mâna pe celălalt, făcând o ierarhie a păcatelor în funcţie de gravitatea lor. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23) aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Toţi suntem în aceeaşi barcă: buni, răi, trebuie să trecem marea învolburată împreună. Aşa a lăsat Dumnezeu lumea în care trăim, încât pentru binele nostru avem nevoie şi de ajutorul oamenilor de lângă noi, a celor pe care noi îi considerăm mai mult sau mai puţin păcatoşi.

Singura problema este cu ce ochi vedem noi societatea? Dacă ochiul meu este stricat, lumina care este în mine va fi întuneric, aşa ne spune Hristos Domnul. Dacă văd lumea doar cu ochi răi, mereu judecând-o şi arătând răul din ea, atunci mă voi umple şi eu de răul pe care-l analizez cu atâta pasiune. Eşti ceea ce gandesti si ceea ce faci! Judeci răul, te împărtăşeşti de rău! Vezi cu ochi răi, te umpli de întuneric, alungi harul lui Dumnezeu şi te-ntristezi.

Păcatele şi slăbiciunile mele, indiferent cât de grave ar fi, le minimalizez şi le trec cu vederea, doar ca să am o părere bună despre mine. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei din familia mea. Încerc cât mai mult să văd doar ce-i bun în comportamentul lor pentru că-i iubesc şi-i vreau aproape. N-aş suporta să trăiesc lângă oameni în care văd doar răul. Deci pentru binele meu sunt oarecum forţat să văd partea bună a membrilor familiei mele.

La fel ar trebui să ne raportăm şi la oamenii din societatea în care trăim. Sunt la fel de păcătoşi sau la fel de buni ca şi cei din familia noastră, depinde doar cum vedem noi lucrurile. Vedem doar defectele lor, atunci vom pune în mod greşit verdictul: „societatea e decăzută”. Dar n-aş avea curaj niciodată să spun că „familia mea e decăzută” ci aş vrea mereu să-i ascund slăbiciunile, şi să arăt tuturor frumuseţea ei.

Societatea este tot familia noastră, doar că una mai mare care adesea nu incape in inimile noastre prea mici. De multe ori punem verdicte de moralitate societăţii în care trăim doar pe baza informaţiilor din presă. Presa însă urmăreşte senzaţionalul, iar senzaţionalul este mai mereu amestecat cu păcatul. Nu poate fi un subiect de presă iubirea curată între doi tineri, nici întoarcerea la Dumnezeu a unui om plin de necazuri. Naşterea unui copil e mare minune în familie, dar pentru presă este doar un reper într-o statistică. Mass-media oferă o viziune greşită asupra lumii, pentru că nu dispune de toate informaţiile pentru a trage concluziile, şi nici nu este obiectivă în prezentarea lor, ci urmăreşte mereu un scop: politic, economic, etc.

Oamenii sunt aşa cum îi vedem noi. Un sfânt îi vede pe toţi buni, deşi e conştient de slăbiciunile şi păcatele lor, dar are inimă de mamă pentru că are ochi de mamă. Un păcătos îi vede pe toţi păcătoşi pentru că în mintea rea şi lucrul bun se strică. Noi îi vedem pe unii aşa, pe alţii altfel. Perceperea oamenilor este doar în ochii noştri.

Când vezi cu ochi frumoşi pe cel de lângă tine îl încurajezi să se ridice la aşteptările tale, îl faci să se autodepăşească, îl impulsionezi să fie mai bun deşi el nu-şi propusese asta.

Este o povară să analizezi păcatele altora, şi judecându-le nu vei face decât să stârneşti în ei o putere şi mai mare de a se îndreptăţi, dar în niciun caz de a se schimba. Judecându-l pe cel de lângă tine îl limitezi, îl faci să se adâncească şi mai mult în slăbiciunea lui.

„Nu judeca ca să nu fii judecat” e ca şi cum ai spune: „nu-i pune limite celui de lângă tine judecându-i greşelile, ci încurajează-l să fie mai bun”. Dă-i posibilitatea aproapelui tău să-ţi arate că poate fi altfel decât e acum.

Evitând să ne judecăm păcatele unii altora creştem împreună. E ca într-o familie, unde soţul suplineşte slăbiciunile soţiei, iar soţia completează neputinţele soţului. Ei luaţi separat sunt mai slabi, dar împreună depăşesc aptitudinile lor însumate. Dostoievski spunea că uneori 2+2 fac 5. Aici e unul din aceste cazuri.

O altă semnificaţie a îndemnului de a nu judeca dat de Mântuitorul este aceea că judecând pe ceilalţi, stârneşti în ei o dorinţă foarte mare de a te judeca şi ei pe tine. Punând limite celorlalţi prin judecata ta, defapt te limitezi pe tine însuţi, căci şi ei te vor vedea mai mic decât eşti. Slăbiciunile tale vor lua amploare în faţa lor şi ţi le vor arăta cu degetul mai mult decât trebuie.

A privi cu ochi frumoşi lumea înseamnă a o ajuta să evolueze in bine…

A privi cu ochi frumoşi pe cel de lângă mine e ca şi cum l-aş încuraja pe fiul meu care a căzut de pe bicicletă spunându-i: „Ridică-te, încă puţin şi te descurci de minune!”

Frumuseţea este în ochii celui care priveşte! Frumuseţea este mereu personală… frumuseţea apare între mine şi cei din jur, între felul meu de a mă raporta la ei şi reacţia lor faţă de mine.

Gândeşte-te cu ce ochi te vede Dumnezeu pe tine ! Privirea Lui este mereu o încurajare, un îndemn de a evolua in bine!

Priveşte-i şi tu pe ceilalţi asemenea! doar eşti fiul Lui.

Eşti aşa cum priveşti lumea !

(Claudiu)

(Visited 5 times, 1 visits today)