Propovăduirea Evangheliei la geto-daci

Pentru că astăzi este 1 decembrie, ziua naţională a României, ne-am gândit ca ar fi bine să vedem începuturile creştinismului pe teritoriu ţării noastre. Părintele profesor Mircea Păcurariu tratează acest subiect al evanghelizării strămoşilor noştri în cartea: Istoria Bisericii Ortodoxe Române.

„Noua învăţătură a lui Iisus Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia, dar mai ales în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, viitoarea provincie Scytia Minor (numită aşa datorită faptului că prin secolul al IV-lea î.Hr. s-au infiltrat aici anumite triburi de „sciţi” , populaţie nomadă venită din Răsărit şi stabilită în stepele din Nordul Mării Negre încă de prin secolele VIII – VII î.Hr. După pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, Sfinţii Apostoli şi apoi ucenicii lor au început lucrarea de propovăduire a noii învăţături, potrivit poruncii date de Mântuitorul Însuşi înainte de Înălţarea Sa la cer (Matei 28, 19). Despre lucrarea misionară a Sfinţilor Apostoli şi a ucenicilor au rămas ştiri prea puţine. Doar despre bogata activitate misionară a Sfântului Apostol Pavel, desfăşurată între neamurile păgâne, au rămas ştiri mai cuprinzătoare, aşa cum sunt relatate în cartea „Faptele Apostolilor” (cap 8-28).

Potrivit unei tradiţii consemnate de Sfântul Ipolit (c.170 – c.236), Sfântul Apostol Andrei „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tractilor”. Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei (265-339), cel mai de seamă istoric din veacurile primare, în Istoria sa bisericească scria că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie romană Scytia Minor (Dobrogea de astăzi). „Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru – scria el – s-au împrăştia peste tot pământul locuit, Toma, după spusele tradiţiei, a luat (spre evanghelizare) ţara parţilor, Andrei – Sciţia, Ioan – Asia, unde şi-a petrecut toată viaţa până ce a murit în Efes; Petru a predicat iudeilor împrăştiaţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia… Ce să mai spun de Pavel, care, după ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim pâna în părţile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse întocmai de Origen, în cartea a treia a Comentariilor sale la Facere”.

Cei mai mulţi istorici identifică Sciţia, despre care scria Eusebiu din Cezareea, cu teritoriul dintre Dunăre şi Mare (Dacia Pontică), viitoarea provincie romană Scytia Minor. La această concluzie ne duce faptul că poetul Ovidiu (43 î.Hr. – 17/18 î.Hr.), se plângea înTristele şi Ponticele sale că a fost exilat la Tomis printre „sciţi” şi „geţi”. Geograful grec Strabo (c.58 î.Hr. – c. 21 d.Hr.), în lucrarea sa Geografia înţelegea prin Sciţia tot Dobrogea. De fapt, aşa cum am relaltat şi mai sus, sub Diocleţian Dobrogea a devenit provincia Scytia Minor. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în acest timp ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin) era împânzit de o serie de vechi colonii greceşti, ceea ce ne face să credem că acestea au solicitat lucrarea misionară a unuia dintre primii propovăduitori ai noii învăţături creştine. Potrivit relatărilor lui Ovidiu, „cu geţii în amestec sunt grecii de pe aici / Dar geţii cei sălbatici îi covârşesc pe greci” (Tristia, V, 11-12), lucru deosebit de important pentru noi. Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni (3,11) ar reieşi că şi „sciţii” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu.

Tradţia potrivit căreia Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti. De pildă, călugărul Epifanie (secolele VIII), în Viaţa Sfântului Apostol Andrei, afirma că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii. De asemenea, în Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se preciza că Sfântul Andrei „a predicat în Pont, Tracia şi Scytia”. După un alt izvor, păstrat în acelaşi Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odesson (Varna de azi) pe ucenicul său Ampliat, pe care Biserica Ortodoxă în prăznuieşte în fiecare an pe 31 octombrie. Probabil estea Ampliat cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (16,8). În schimb, Epifanie monahul scria că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit în provinciile din nordul Asiei Mici, în Tracia şi Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion.

Mult mai târziu istoricul Nichifor Calist (secolul al XIV) scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia, Galatia şi Bitinia) în „pustiurile scitice”, care puteau fi situate în Scytia Minor (în nordul Mării Negre, adică în sudul Ucrainei de azi), sau mai degrabă în Scytia Minor (Dacia Pontică). După ce a predicat în cetăţile de aici, din Scytia Minor, locuite de greci, români şi geto-daci, s-a îndreptat spre sud, ajungând în oraşul Patras, în Grecia, unde a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X. Chiar dacă am înţelege prin „Sciţia” din textul lui Eusebiu nordul Mării Negre (aşa numita Sciţia Mare), Sfântul Apostol Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, căci, plecând spre sud, calea i-ar fi fost mult mai uşoară pe aici, pe ţărmul apusean al Mării Negre, decât să facă înconjurul ei tocmai prin Caucaz. Tradiţia că Sfântul Andrei a predicat şi în provinciile din nordul Asiei Mici şi în Tracia, a fost consemnată, pentru prima oară la noi, de mitropolitul Dosoftei în Vieţile sfinţilor pe luna noiembrie, 30, ziua prăznuirii sale.

În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sfântul Apostol Andrei vin şi anumite colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, precum şi unele toponimice (peşterea Sfântul Andrei – existentă şi azi în hotarul comunei Ioan Corvin, în sudul Dobrogei – pârâiaşul Sfântul Andrei, ş.a.), inclusiv anumite superstiţii legate de „noaptea Sfântului Andrei”. El va fi rânduit episcopi şi în cetăţile de pe ţărmurile Pontului Euxin, în speţă în Tomis, aşa cum au făcut Sfântul Pavel şi ceilalţi Apostoli, după cum relatează cartea Faptele Apostolilor.

Cercetări recente au pus în lumină faptul că în teritoriul danubiano-pontic a predicat şi Sfântul Apostol Filip, orginar – ca şi Sf. Andrei – , din satul Betsaida, din nordul Ţării Sfinte. Cercetările respective se bazează pe afirmaţiile lui Walafridus Strabo, abatele unei mănăstiri benedictiene din Reichenau, de pe o insulă din Bodensee, din Munţii Alti (secolut al IX-lea), ca şi pe două Martirologii apusene: al lui Ado (Adon), arhiepiscop de Vienne, în Franţa şi al călugărului benedictin Usuard (Usuardus) din mănăstirea Saint Germani des Pres, lângă Paris, ambii din secolul al IX-lea, dar care se bazau pe martirologii mai vechi, la care se adaugă şi unele scrieri apocrife. De pildă, Martirologiu lui Adon precizează că Sfântul Apostol Filip „a convertit la credinţa în Hristos aproape întreaga Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcopi”, după care s-a întors în Asia Mică, unde şi-a continuat propovăduirea până la moarte. Deci o parte din teritoriul ţării noastre a fost evanghelizat chiar de ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinţii Apostoli Andrie şi Filip. Cu alt cuvinte, creştinismul românesc este de origine apostolică.

În ceea ce priveşte propovăduirea învăţăturii creştine în nordul Dunării, în secolele I-III, nu există mărturii literar-istorice sau arheologice sigure. Această constatare nu exclude însă posibilitatea existenţei unor creştini izolaţi, chiar şi în primele trei secole creştine.

(Părintele profesor Mircea Păcurariu)