Psihologia necredinţei

Omul fara Dumnezeu nu este decat un animal. Si inca nu orice fel de animal, caci sub stapanirea celui rau devine o bestie capabila de cele mai cumplite orori imaginabile si inimaginabile, pe care istoria lumii ni le-a prezentat cat de cat cenzurate, intrucat nu poti cuprinde nici in cuvinte, nici in imaginii suferinta pe care oamenii si-au pricinuit-o intre ei incepand de la Cain pana in clipa de fata.

Aproape toti oamenii credinciosi s-au intrebat candva in mintea lor de ce multi oameni nu cred in Dumnezeu? De ce unii il neaga pe Dumnezeu cand defapt creatia este atat de evidenta? De ce oamenii cred ca a existat un Alexandru cel Mare, un Traian si un Nero cu tot cu faptele lor, atunci cand deschid manualul de istorie, dar in Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, care a si impartit istoria lumii in doua, nu cred?

Unii ar spune ca din mandrie, altii din iubire de sine, si nu greseste nimeni cand spune asa, insa Sf. Ap. Ioan vorbind despre venirea Mantuitorului in lume ne explica de ce stau lucrurile asa: „Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.”

Deci oamenii necredinciosi nu cred in Dumnezeu, in primul rand, pentru ca daca ar veni la credinta s-ar auto-acuza pe ei de faptele lor murdare. Aceasta este pentru ca flacara credintei din sufletul omului vadeste firea stricata a omului, vadeste pacatul din el si adevarata sa fata.

Lumina credintei il face pe om sa se intoarca impotriva firii lui cazute, il face sa lupte cu el insusi si patimile ce il stapanesc pentru a dobandi mantuirea, iar nu cu semenii lui. Aici este marea greutate pe care vointa necredinciosului refuza sa o recunoasca: propria s-a nemernicie. Omul iubitor de placeri, omul patimas ce si-a gasit fericirea in mocirla bauturii, desfraului, furtului, si a altor faradelegi nu-l va recunoaste pe Dumnezeu, pentru ca daca l-ar recunoaste, constiinta il va mustra pentru ceea ce face, si-atunci ar trebui sa renunte la dulceata pacatului cu care se infrupta. Iar el iubindu-se pe sine, iubindu-si patimile si placerile, va cauta cu orice chip sa pacaleasca glasul constiintei, care este glasul lui Dumnezeu sadit in noi. Omul necredincios il „desfiinteaza” in mintea sa pe Dumnezeu, pentru ca daca nu ar exista Legiuitor atunci inseamna ca nu mai exista nici lege, iar daca nu exista lege inseamna ca nu exista nici incalcarea legii, si daca nu este incalcare a legii atunci nu exista nici pedeapsa pacalului.

Astfel, evolutia a devenit o metoda „stiintifica” prin care omul necredincios isi pacaleste constiinta, si toata evidenta ca Dumnezeu exista. De aceea necredinta este orbire sufleteasca, insa o orbire de buna-voie. Si cu cat pacatuieste omul mai mult, cu atat este mai greu de a veni la credinta, intrucat pacatul il departeaza pe om de lumina lui Dumnezeu iar recunoasterea pacatoseniei sale i se pare o povara de nesuportat pentru a fi asumata. Si de aceea, cei mai multi oameni din ziua de astazi vin la credinta, purtati pe valurile suferintelor si ale neimplinirilor. Daca se poate spune asa, suferinta si esecul in viata, este ultimul tren cu care omul contemporan alearga inapoi in bratele lui Dumnezeu, ce il asteapta cu nemasurata rabdare. Aici se vede marea iubire a lui Dumnezeu pentru om, ca desi il vede suferind si cautand fericirea acolo unde nu este, il rabda asa, si il asteapta, fara sa-i constranga libertatea cu ceva.

„Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră. Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte;” (Corinteni 1 cap 15)