Punem multe întrebări pentru că aplicăm puțin din sfaturile primite

Există o „boală” ucenicului de a-și bombarda cu întrebări duhovnicul, sau pe oamenii duhovnicești.

La conferința pe care a susținut-o Maica Siluana în București acum câteva zile s-a întâmplat un lucru foarte interesant: maica a vorbit o oră și câteva minute și a răspuns la întrebări două ore.

Întrebările tot veneau din sală scrise pe hârtiuță și maica le răspundea cu răbdare, ba chiar foarte dezvoltat uneori. Și tot mai veneau… la un moment dat mă plictisisem, mai ales că unele întrebări aveau un fond comun. După vreo oră jumate de răspunsuri maica întreabă: „Maică, ne mai lasă ășția în sală? La cât ne dau afară?”. Un răspuns din sală se aude: „până mâine dimineață”, semn că oamenii se simțeau tare bine. Era sala plină de tineri, și cred că au fost între 350 și 400 de persoane.

Maica tot văzând că vin întrebări, ne liniștește spunând că ea are răbdare să răspundă, dar ne povestește o întâmplare hazlie: Un profesor este rugat de studenții săi să le explice ceva. Profesorul se chinuie și le expică cât mai mai bine, iar la final stundeții zic: „Dom’ profesor, ne puteți face și o schemă?”

Pentru mine a fost tare comic pentru că probabil dacă le-ar fi făcut o schemă, tot n-ar fi înțeles cum ar fi vrut să înțeleagă?

Aici este miezul problemei pe care vreau s-o abordăm: Ce-i trebuie omului să înțeleagă cu adevărat ceea ce i se explică? Și apoi să se declare mulțumit.

În Tradiția noastră Ortodoxă curată și plină de Viața lui Hristos, umblă o vorbă înțeleaptă: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”, încurajându-ne pe toți să ne sfătuim mereu cu preoții Bisericii, cu monahii, cu sfinții, cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu oamenii îmbunătățiți duhovnicește, care au experiența vieții și care văd mai bine ca noi lucrurile. Sfătuirea ne ajută să nu cădem în capcanele diavolului, să nu facem lucrurile după mintea noastră îngustă și limitată, ci mereu să împărtășim ideile noastre și cu duhovnicul sau alți oameni îmbunătățiți, pentru a le valida.

Totul bine și frumos până aici, doar că mai intervine un aspect: oamenii uneori pun prea multe întrebări, asaltându-i de obicei pe oamenii duhovnicești.

De când am intrat în Biserică mi-am dorit și eu părinte duhovnicesc, un om cu viață înaltă, asemenea părintelui Cleopa sau a monahilor cu viață aspră care să mă sfătuiască, și pe care-i pot întreba tot ceea ce vreau. Doar că Dumnezeu nu mi-a dăruit o astfel de șansă, nu din rea voință, ci pentru că a considerat o altă cale mai bună de a învăța.

Alături de sfaturile părintelui meu duhovnic, pe care îmi sprijin viața de unsprezece ani în Biserică, călăuzitori pe drumul mântuirii mi-au fost Sfinții Părinți, Sfânta Scriptură și clericii Bisericii, dar toate acestea nu ar fi fost destul dacă n-aș fi încercat să aplic ceea ce am citit.

Aici este cheia înțelegerii aspectelor legate de viața lângă Dumnezeu și viața în Biserică.

Dacă nu vom aplica sfaturile pe care le primim și cărțile pe care le citim, atunci vom zice iarăși: N-am înțeles, mai explică-ne odată. Fă-ne te rog și o schemă.

Poate să se chinuie un biolog și un medic o săptămână să-i explice unui copil cum este gustul unei lămâi, până nu va gusta el însuși din acreala unei felii de lâmâie, nu va înțelege în mod real gustul ei.

Astăzi avem la dispoziții mii de cărți duhovnicești în librării, sute de mii de articole duhovicești pe internet, mii și mii de cărți ale Sfinților Părinți în format electronic, sute de conferințe video și audio ale marilor duhovnici, tone de muzică bizantină, Sfânta Scriptură în toate limbile lumii și în multe variante de traducere… și parcă tot nu înțelegem lucrurile așa cum trebuie, tot mai avem întrebări…

De ce? De unde această râvnă permanentă de a bombarda pe oamenii duhovnicești cu întrebări?

Din lipsa experienței. Cu cât vom aplica mai mult ceea ce citim, cu atât vom înțelege mai mult. Cu cât vom înțelege mai mult, cu atât ne vom da seama că știm puțin și vom trece la un alt stadiu al cunoașterii: cunoașterea în comuniune, cuoașterea prin iubire.

Pe Dumnezeu n-ai să-L cunoști din cărți așa cum Îl cunoști real în dialog la rugăciune, real când guști din Trupul și Sângele Său, real în Biserica Sa.

Un părinte spunea despre relația dintre un bărbat și o femeie care se iubesc, că se iau în brațe, se sărută, se ating, se strâng puternic, au relații intime, dar parcă totuși ar vrea să fie și mai uniți, să stea și mai aproape unul de altul. Iubirea este atât de mare uneori încât parcă ar vrea să intre unul în altul… dar totuși nu pot. Acest sentiment îți arată că unirea desăvârșită dintre doi oameni se realizează la nivel sufletesc, nu trupesc. O simplă inspecție detaliată a trupului gol al soției mele nu-mi dezvăluie persoana ei, nici măcar o parte din ea. Omul este o mare taină iar sufletul omenesc este adânc în care poate sălășlui însuși Dumnezeu în toată măreția Lui.

Nu înțelegem sfaturile pe care le primim pentru că nu cunoaștem destul de bine persoana care ne dă sfaturile. Dar pentru a-o cunoaște nu ajunge o simplă comunicare, un dialog, ci doar prin iubire celălalt ți se va deschide și te va primi în inima lui. Doar prin iubirea doi oameni se vor cunoaște și uni.

Când ucenicul își iubește duhovnicul și duhovnicul își iubește ucenicul și se deschid unul altuia sincer și curat, atunci sfaturile transmise ajung mult mai ușor la inimă. Dar nici asta nu este destul, dacă nu ucenicul nu aplică ceea ce aude. Când ucenicul și părintele duhovnicesc sunt așa de apropiați atunci apare acea relația Tată – Fiu asemenea celei din Sfânta Treime. Fiul duhovnicesc se pune de bună voie în ascultarea duhovnicului bine știind că-l va sfătui dezinteresat și cu multă iubire, bine știind că Dumnezeu îl va lumina pe părintele său cu sfaturi folositoare. Dar mai mult decât atât, adevărata relația de paternitate este cea în care fiul urmează faptele tatălui.

Iată de ce spune Mântuitorul: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 14)

Domnul Hristos ne cere să împlinim ceea ce El a împlinit în chip desăvârșit. Ne cere să-L imităm, să-L urmăm. Iată cum poruncile lui Dumnezeu sunt de fapt nu reguli seci ci Cale vie prin care omul reușește să intre în comuniune cu Dumnezeu, să intre în relația de paternitate asumată (liber acceptată).

Îi suntem prieteni Domnului dacă îi împlinim sfaturile, ca unele ce sunt mereu bune, sfinte și fără urmă de îndoială, de netăgăduit. Iată cum abia când îi împlinim poruncile devenim prieteni ai Domnului și ajungând la o asemenea comuniune începem să înțelegem totul, fără să mai punem întrebări. Sfinții Părinți spun că îl vom găsi pe Mântuitorul Hristos în poruncile Sale.

Relația mea cu Dumnezeu, Sfânta Treime, care se sălășluiește în mine, devine sursă a aflării tuturor răspunsurilor.

Concluzia e simplă: punem multe întrebări pentru că aplicăm puțin din sfaturile primite.

Cu cât aplicăm mai mult cu atât Dumnezeu se face prezent în inima noastră și relația această intimă ne descoperă toate nelămuririle.

 

(Claudiu Balan)