Puzzle-ul şi cuburile de lemn

Copiii din ziua de astăzi au alte aşteptări faţă de copiii de acum 20-25 de ani. Mă uitam la Sofia (fetiţa noastră de 1 an şi 5 luni) cum se raportează faţă de anumite jucării. Ea e învăţată ca jucăriile să cânte, să se mişte singure, să facă zgomot, să lumineze… Acum câteva zile buni (tatăl meu) i-a dat un telefon mobil care era închis, Sofi s-a uitat puţin la el, l-a analizat, a văzut că nu face nimic, l-a aruncat. Tata i-a mai dat alt telefon mobil stricat, care la fel nu făcea nimic, Sofi s-a uitat şi la ăsta şi nu i-a plăcut, şi bineînţeles l-a aruncat. Imediat după ce a scăpat de telefonul stricat a arătat cu degetul către telefonul mobil al lui buni, de care ea ştia că merge, că are taste care cântă, că se aud melodii la el.

Sofia s-a jucat cu aparatul foto şi a văzut că face un zgomot când fotografiezi,  s-a jucat cu telecomanda, cu televizorul, cu laptopul, cu telefonul mobil, cu telefonul fix, cu ceasul electronic, şi a văzut că toate interacţionează când apeşi pe butoanele lor: ori cântă, ori scot un zgomot, ori se aprinde o lumină, ori se schimbă o imagine, ori se-ntâmplă ceva vizibil.

Ea nu conştientizează că sunt jucării care nu fac nimic dar cu care te poţi juca foarte frumos. Deşi se joacă cam cu orice prinde în mână, e mult mai atrasă de jucăriile care interacţionează cu ea. Înainte jucăriile nu făceau aproape nimic şi jocul cu ele depindea de imaginaţia copilului. Astăzi jucăriile electrice şi electronice nu-i mai lasă pe copii să-şi folosească foarte mult imaginaţia.

Televizorul şi calculatorul sunt principalele mijloace prin care se instaurează pasivitatea şi lipsa de reacţie a copiilor. Monitorul calculatorului şi televizorul obosesc foarte mult mintea şi o duc într-o stare de lâncezeală, contribuind la starea de lenevie şi de plictiseală. Televizorul şi calculatorul te fac să te simţi inutil de multe ori.

Acum câteva zile am fost cu Sofia şi cu Iulia (soţia mea) la un supermarket la secţiunea de jucării. Acolo am stat cel mai mult, ne-am jucat cu tot ce ne plăcea, am probat ce jucării am vrut, ne-am uitat pe la jocuri, şi până la urmă am cumpărat un puzzle de o mie de piese şi o cutie mare cu cuburi de lemn.

Cuburile şi puzzle-ul le-am cumpărat ca alternativă la timpul petrecut la televizor şi calculator.

Puzzle-ul e minunat, am stat şi ne-am chinuit la el câteva ore în şir, vreo trei zile la rând, şi de abia am făcut un sfert. E foarte interesant, e harta lumii, şi trebuie să ştii şi puţină geografie ca să-ţi aduci aminte unde aşezi piesa cu Trinidad Tobago, sau unde se află Yemen-ul sau în ce ţară este Lacul Baikal, ce steag are Venezuela sau Argentina, şi tot aşa..

Puzzle-ul stimulează lucrul în echipă, te ajută foarte mult să te deprinzi cu răbdarea, te face să gândeşti mai mult, şi toate astea se întâmplă într-o atmosferă de linişte şi concentrare.

Cât priveşte cuburile de lemn, sunt foarte interesante. Construim castele cât mai înalte iar Sofiuţa vine repede şi-l strică. E o senzaţie diferită când te joci cu jucării din lemn şi nu de plastic, parcă sunt mai calde, mai uşor de folosit. Sunt 93 de piese din lemn de diferite forme şi pot fi aşezate în sute de feluri, depinde doar de imaginaţia fiecăruia. Poţi să faci un pod, o casă, un castel, un gard, un tren, un grajd, şi multe altele.

Mi-aduc aminte ca atunci când eram mic tata mă învăţase să joc şah, apoi table, cărţi, scrabble, remi, şi multe altele, făceam adevărate campionate şi jucam ore în şir în timpul liber. Era aşa frumos.

De asta acum am încercat să avem în casă cât mai multe astfel de jocuri, care îi ajută pe membrii unei familii să stea mai aproape unii de alţii, să interacţioneze mai mult, să se bucure cu toţii. Jocurile pe tablă sunt un mod foarte bun de a aduna prietenii împreună şi de a petrece frumos.

(Claudiu)