„Măsura suferinţei este şi măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, dus la limită, dincolo de limită…” Minunate cuvinte!!! Cum să mai deznădăjduim, când avem un Dumnezeu atât de minunat?!
@Laura Stifter: Nu vreau să fiu răutăcios dar pentru cineva care trece prin greutăți o perioadă îndelungată de timp, aceste cuvinte sunt „frecție la picior de lemn”.
Laura, eu nu zic că nu e așa cum zice părintele Rafail însă cred că aceste cuvinte pot aduce și o măgulire (mândrie), pe măsura suferinței îndurate: ”ia uite câtă încredere are Domnul în mine că uite cât am suferit, cât am îndurat”. Ori, deși este așa, eu zic că nu e bine să cochetăm cu asta.
Dan, sigur că există şi riscul căderii în mândrie – ispită ce ne pândeşte, până la urmă, la orice pas. Cu toate acestea, gândul părintelui poate fi nu doar încurajator, ci şi un adevărat medicament duhovnicesc pentru cei greu încercaţi şi mai cu seamă pentru persoanele înclinate spre pesimism, depresie, deznădejde… Ideea că Dumnezeu are încredere în noi ne poate întări în dragostea faţă de El, ne poate edifica în credinţă şi încredere, în duhul recunoştinţei şi al nădejdii creştine. Mă îndoiesc că o persoană căzută în deznădejde sau pe cale de a deznădăjdui ar cădea, dintr-odată, în cealaltă extremă – aceea a orgoliului – doar la gândul că Dumnezeu are încredere în oameni. Dumnezeu Se încrede nu în sensul propriu al cuvântului (de vreme ce, fiind atotştiutor, nu are ce să „creadă”, căci ştie), ci într-un sens mai presus de capacitatea noastră de înţelegere: în sensul încrederii necondiţionate, izvorâte din iubire. Ce ar însemna iubirea autentică fără încrederea în cei iubiţi? Aşadar, Domnul nostru are încredere în noi nu ca urmare a meritelor noastre – căci El a avut încredere şi-n Iuda, bine ştiind că acesta Îl va trăda -, ci numai datorită dragostei Sale infinite! E o „încredere” paradoxală: Se încrede în noi, ştiind că vom continua să păcătuim. Personal aşa văd lucrurile. Oare mă-nşel?… Doamne ajută! Dan-S, cred că, într-adevăr, cei care trec în mod constant prin necazuri grave şi suferă un timp îndelungat pot fi mai greu încurajaţi… de vreme ce, de fiecare dată când au îndrăznit să spere, nădejdea le-a fost risipită de încercările vieţii… Poate că se şi tem să mai spere, imaginându-şi gustul amar al viitoarelor dezamăgiri. 🙁 Să ne rugăm ca Domnul să încălzească de iubire şi nădejde aceste inimi! Să ne rugăm „pentru tot sufletul necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu” şi să fim alături de cei care suferă. 🙁 Doamne ajută!
Laura Stifter
februarie 13, 2014 @ 4:06 pm
„Măsura suferinţei este şi măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, dus la limită, dincolo de limită…”
Minunate cuvinte!!!
Cum să mai deznădăjduim, când avem un Dumnezeu atât de minunat?!
Dan Sorin
februarie 14, 2014 @ 7:31 am
@Laura Stifter: Nu vreau să fiu răutăcios dar pentru cineva care trece prin greutăți o perioadă îndelungată de timp, aceste cuvinte sunt „frecție la picior de lemn”.
Dan Tudorache
februarie 14, 2014 @ 9:02 am
Laura, eu nu zic că nu e așa cum zice părintele Rafail însă cred că aceste cuvinte pot aduce și o măgulire (mândrie), pe măsura suferinței îndurate: ”ia uite câtă încredere are Domnul în mine că uite cât am suferit, cât am îndurat”.
Ori, deși este așa, eu zic că nu e bine să cochetăm cu asta.
Laura Stifter
februarie 14, 2014 @ 2:19 pm
Dan, sigur că există şi riscul căderii în mândrie – ispită ce ne pândeşte, până la urmă, la orice pas. Cu toate acestea, gândul părintelui poate fi nu doar încurajator, ci şi un adevărat medicament duhovnicesc pentru cei greu încercaţi şi mai cu seamă pentru persoanele înclinate spre pesimism, depresie, deznădejde… Ideea că Dumnezeu are încredere în noi ne poate întări în dragostea faţă de El, ne poate edifica în credinţă şi încredere, în duhul recunoştinţei şi al nădejdii creştine.
Mă îndoiesc că o persoană căzută în deznădejde sau pe cale de a deznădăjdui ar cădea, dintr-odată, în cealaltă extremă – aceea a orgoliului – doar la gândul că Dumnezeu are încredere în oameni. Dumnezeu Se încrede nu în sensul propriu al cuvântului (de vreme ce, fiind atotştiutor, nu are ce să „creadă”, căci ştie), ci într-un sens mai presus de capacitatea noastră de înţelegere: în sensul încrederii necondiţionate, izvorâte din iubire. Ce ar însemna iubirea autentică fără încrederea în cei iubiţi?
Aşadar, Domnul nostru are încredere în noi nu ca urmare a meritelor noastre – căci El a avut încredere şi-n Iuda, bine ştiind că acesta Îl va trăda -, ci numai datorită dragostei Sale infinite! E o „încredere” paradoxală: Se încrede în noi, ştiind că vom continua să păcătuim.
Personal aşa văd lucrurile. Oare mă-nşel?…
Doamne ajută!
Dan-S, cred că, într-adevăr, cei care trec în mod constant prin necazuri grave şi suferă un timp îndelungat pot fi mai greu încurajaţi… de vreme ce, de fiecare dată când au îndrăznit să spere, nădejdea le-a fost risipită de încercările vieţii… Poate că se şi tem să mai spere, imaginându-şi gustul amar al viitoarelor dezamăgiri. 🙁 Să ne rugăm ca Domnul să încălzească de iubire şi nădejde aceste inimi! Să ne rugăm „pentru tot sufletul necăjit şi întristat, care are trebuinţă de mila şi ajutorul lui Dumnezeu” şi să fim alături de cei care suferă. 🙁
Doamne ajută!
Dan Tudorache
februarie 14, 2014 @ 3:24 pm
Nu te-nșeli cu nimic Laura, stai fără griji 🙂