Rănile orgoliului
Părul negru şi mătăsos se odihnea pe umăr, în timp ce ochii trişti priveau, absenţi, tavanul. Ochii străluceau în jocul lacrimilor ce ameninţau să se nască, însă tânăra reuşeşte să-şi controleze durerea ce-i muşca din suflet.
Pe măsuţa din lemn de brad, un creion şi o foaie domneau în tăcere…
Se aud bătăi în uşă. Oftând, frumoasa fată rosteşte cu o voce tremurândă:
– Intră!
Uşa se deschide, în cameră intrând duioasa mamă.
– S-a întâmplat ceva, draga mea?
– Nu mamă, stai liniştită. Îmi cer scuze că încă nu am stins lumina, nu mă simt prea bine.
Aşezându-se pe pat, mama îşi priveşte fiica încercând să îşi dea seama ce i s-a întâmplat. Nu avea nevoie de alte cuvinte, ochii ei trădau neliniştea ce îi tulbura sufletul.
– Spune-mi, ce te tulbură ?
– Oh, mamă… ai şi tu greutăţile tale, nu trebuie să le mai porţi în suflet şi pe ale mele. Am doar o durere de cap, îmi va trece dacă dorm.
Atingându-i uşor părul, mama îi răspunde:
– Draga mea, greutăţile tale sunt ale mele. Tu eşti cea mai importantă pentru mine. În ceea ce priveşte durerea de cap, ştim amândouă că este doar un pretext.
Pentru câteva secunde liniştea domneşte nestingherită, însă vocea cristalină spulberă această linişte.
– Mamă… daca ai şti, dacă ai şti cât mă doare sufletul, e o durere şi nu ştiu ce să fac cu ea.
– Spune-mi durerea ta, scumpa mea. Orice ai pe suflet, îmi poţi spune şi găsim o soluţie.
– M-am certat cu Vladimir, nu, e puţin că ne-am certat. Oh, daca ai şti, i-am spus cuvinte oribile, iar la final i-am spus că decât să ne fi aruncat cuvintele acestea, mai bine nu ne-am fi cunoscut niciodată.
– Şi i-ai cerut iertare pentru toate cuvintele urâte pe care i le-ai zis ? Totul are rezolvare, trebuie doar să ştii care este soluţia corectă.
– Nu am de gând să-mi cer iertare. Nu i-aş fi zis acele cuvinte, dacă nu m-ar fi făcut să sufăr.
– Nu aştepta să facă celălalt primul pas, pentru că s-ar putea să nu îl facă. Într-o dispută nu este vinovat doar unul.
– Nu ştiu mamă, dacă nu ar fi atât de serioasă cearta, crede-mă, aş putea trece peste orgoliu şi chiar şi peste suferinţă.
– Tot ceea ce îţi pot spune este să nu laşi orgoliul să intervină în această relaţie frumoasă.
Aceasta este singura soluţie pe care ţi-o pot oferi.
– Mulţumesc, dar dacă o relaţie poate trece peste orgoliu uneori, nu poate trece peste suferinţă întotdeauna.
– Depinde de tăria sufletului tău. Tu trebuie să găseşti calea ce te scoate din suferinţă.
– Cred că am gasit-o… Spuse tânăra, cu o privire întunecată.
– Sper că ai luat decizia corectă.
După ce o sărută pe frunte, se îndreaptă spre uşă. Se opreşte şi, privindu-şi încă o dată fiica, o întreabă grijulie:
– Vrei să îţi fac un ceai?
– Nu, mulţumesc, mai stau puţin şi apoi am sa mă culc şi eu. Noapte bună, mamă!
– Noapte bună, draga mea !
Durerea creştea tot mai mult, cu fiecare clipă. Trebuia să îşi descarce sufletul.
Apropiindu-se de măsuţă, începe să scrie având, ca fundal muzical sublim, simfonia ploii.
Minutele au trecut în zbor. Oprindu-se din scris, priveşte cum stropii de ploie se spulberau de pamântul rece… gândul la el o tulbura profund.
Amintiri latente ies la suprafaţă, făcând-o să zâmbească suav. Oftând, scrie ultima strofă: „Noi de ce n-am mai rămas?”
Un fior rece îi cuprinde corpul. Punând creionul pe măsuţă, merge spre geam şi, odihnindu-şi fruntea pe sticla rece, închide ochii încercând să alunge gândurile ce îi tot dădeau târcoale. Tristeţea şi oboseala îşi spun, în curând, cuvântul… adoarme în speranţa că ziua de mâine îi va aduce mai multă lumină şi putere de a lua decizia care credea că trebuie luată.
Glasurile duioase ale rândunicilor din apropierea casei vesteau începutul unei alte zile, razele jucăuşe ale soarelui încâlzind repede pământul. Brusc, sună telefonul.
Trezită fiind de apelul neaşteptat, fata răspunde îndată. Vocea agitată a prietenei ei anunţa un tragic eveniment. Tânăra a auzit doar numele iubitului ei şi, speriată, o roagă să repete rar.
– Vladimir a avut un accident în faţa casei sale. Se aude, de data aceasta, o voce clară.
Corpul începe să îi tremure. Scapă telefonul din mână, cuvintele „a avut un accident’’ sfâşiindu-i inima. După câteva secunde, fuge disperată spre casa lui Vladimir; corpul neînsufleţit al iubitului ei zăcea pe asfaltul rece, lumina soarelui evidenţiind pentru ultima oară frumuseţea chipului.
Picioarele îi tremură, sufletul îi îngheaţă de spaimă, o paralizie temporară cuprinzând-o. Nu avea să mai vadă zâmbetul lui frumos, ochii plini de viaţă, chipul atât de plăcut… nu va mai auzi vocea atât de dragă, iar braţele lui puternice nu o vor mai cuprinde într-o strânsă îmbrăţişare.
O durere îngrozitoare îi străpunge pieptul, lipsa aerului acutizându-i starea în care se afla. Imaginea lui Vladimir se îndepărta din ce în ce mai tare. Tânăra, suspinând dureros, deschide ochii. Priveşte buimacă în jurul ei, dându-şi seama că totul a fost doar un coşmar. Inima îi bătea nebuneşte, iar ochii exprimau spaima ce încă îi încerca sufletul.
Priveşte foaia pe care îşi aşternuse gândurile… ridicându-se din pat, se îndreaptă spre măsuţa din lemn şi, luând foaia, începe să citească în gând :
„Epilog interogativ
De tine a rămas
un arţar japonez
De mine a rămas
un răsărit nemaiplecat.
De arţar au rămas
dâre de pâmânt
De răsărit a rămas
o amiază întârziată.
Noi de ce n-am mai rămas?”
Uşa se dechide încetişor, ivindu-se chipul drag al mamei, frumos evidenţiat de părul des şi aspru. Văzându-şi fiica agitată, întreabă cu o voce suavă:
– Micuţa mea, s-a întâmplat ceva?
-Nu. Cred că nu. Sunt puţin agitată, am avut un vis urât.
Apropiindu-se de ea, o priveşte îngrijorată.
Observând îngrijorarea din ochii blânzi ai mamei, tânăra, stingherită, îşi mută privirea spre fereastră. Oameni agitaţi fugeau dintr-o parte în alta, în timp ce alţii asistau încremeniţi la un tragic eveniment.
– Ce s-a întâmplat? Sunt oameni pe stradă şi vorbesc, unii fug speriaţi.
– A avut loc un accident în apropiere. Băiatul nu a supravieţuit…
Amintindu-şi de coşmarul pe care îl avusese, tânăra, speriată, fuge din cameră strigând numele iubitului ei. Nu o interesa lumea din jurul ei, tot ceea ce îşi dorea era să-l vadă pe Vladimir.
Din mulţime, un băiat frumos vine spre ea, cuprinzând-o într-o strânsă îmbrăţişare. Fata, şocată, nu realizează pe moment ce se întâmplă, abia când aude vocea atât de dragă a iubitului ei, revenindu-şi în fire. Era chiar el, trăia… Orgoliul a dispărut îndată, toată supărarea evaporându-se în timp ce se pierdea în ochii lui atât de dragi.
(Iulia Maria & Gligan Mihaela)
Irina
martie 12, 2014 @ 5:25 pm
De acord că în dragoste (și în viață, în general) nu ar trebui să existe orgoliu. Dar uneori celălalt chiar rănește și, dacă nu e vorba de căsătorie (unde jertfa este dincolo de ”maxim”, pentru că nu există un ”maxim”), cred că trebuie să fim atenți la cauza rănii. Cum spune o vorbă: ”Ține ochii larg deschiși înainte de căsătorie și închide-i cât mai mult în fața defectelor, după aceea.”
Nu cred că de teama pierderii celuilalt trebuie să facem compromisuri.
Dimitrie
martie 12, 2014 @ 8:51 pm
[quote name=”aripidezapada”]Nu cred că de teama pierderii celuilalt trebuie să facem compromisuri.[/quote]
Articolul nici măcar nu insinuează acest lucru !
*Referitor la articol, m-am folosit !
mihaela G
martie 12, 2014 @ 10:00 pm
Asa cum a zis Dimitrie, acest articol nu se refera la a face compromisuri pentru a nu-l pierde pe celalalt. Celalalt poate sa ne raneasca, dar trebuie sa ne punem si noi intrebarea daca nu cumva, la randul nostru, am ranit persoana iubita. De multe ori spunem cuvinte pe care nu le simtim cu adevarat, iar aceste cuvinte ranesc. Daca nu renuntam la orgoliu si asteptam ca celalalt sa vina si sa ne ceara iertare…daca si el/ea gandeste la fel? A-ti cere iertare nu inseamna a face un compromis. ,, Tine ochii larg deschisi inainte de casatorie si inchide-i cat mai mult in fata defectelor, dupa aceea ’’. Depinde de defecte….faptul ca inchizi ochii in fata defectelor celuilalt iti poate provoca o rana. Trebuie sa existe comunicare, iertare si sa se renunte la orgoliu, pentru ca acesta provoaca de cele mai multe ori, ranile sufletului
Laura Stifter
martie 13, 2014 @ 9:30 pm
Cât de frumos aţi scris, dragele mele!
Vă felicit din toată inima! 🙂
Ana
noiembrie 13, 2016 @ 7:13 am
Frumos, dar pare mai mult SF! Nu văd nici legătura cu religia! Mai mult o poveste pentru copiii mici! 🙂