Răspuns către dl. Remus Cernea. Revoluția franceză: Teroarea și Ghilotina răspândite în numele libertății

22

Acest articol este un răspuns la articolul pe care domnul Remus Cernea, deputat independent, l-a scris (Nu vă îndoctrinați copiii! ‘Ortodoxia tinerilor’ consideră că “Atentatul de la Paris e un rău îngăduit de Dumnezeu”, iar “Franța trebuie să se pocăiască”) ca replică la articolul de pe site-ul nostru: Dumnezeu nu poate îngădui la nesfârșit batjocorirea aproapelui ca distracție de zi cu zi. Eu nu sunt Charlie.

Motto:

„Atentatul de la Paris e un rău îngăduit de Dumnezeu, pentru a pune stop unui rău și mai mare care era în curs. Franța cea deschizătoare de drumuri, Franța cea care prima l-a batjocorit pe Dumnezeu în Europa, să se pocăiască și să-și aducă aminte de Dumnezeu. Franța cea fără frică de Dumnezeu să nu-și asmută dinții față de musulmani, care din instinct își protejează credința, fără de care știu că sunt morți. Franța să-și asmută exigența față de propria societate din care Dumnezeu a fost dat afară.” (Claudiu Bălan)

Totul în univers se face din voia sau îngăduința Domnului.

O privire atentă asupra evenimentelor sângeroase din Franța ar putea descoperi, în plan mundan, și alte mobiluri și semnificații care ar ajuta să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Logica maniheistă de tipul religie fanatică (Islamul) agresează societatea liberală pașnică nu permite înțelegerea anumitor subtilități.

Bunăoară, teroriștii, pe de o parte, victimele acestora, pe de altă parte, provin din medii culturale diferite și uzează de coduri particulare de comportament.

Publicația Charlie Hebdo a fost și este un simbol al laicismului francez. Pentru Charile Hebdo, curajul de a nega virtuțile celorlalți, moștenire a unei societăți tradiționale, reprezintă afirmarea libertății de exprimare, componentă de bază a drepturilor omului.

Pentru purtătorii culturii musulmane, dar și maghrebiene totodată, dreptul la apărarea onoarei a supraviețuit precum un vestigiu preistoric, în condițiile în care Europa a eradicat de mult un asemenea concept[1].

Nu știu dacă teribilele asasinate de săptămâna trecută din Franța au avut la origine o fatwa emisă de o autoritate religioasă islamică (nu am auzit de așa ceva), au avut la origine onoarea nereperată a unor indivizi iuți la mânie și cu apucături criminale, așa cum nu știu dacă nu avem de-a face cu o intoxicare cauzată de acte teroriste ”sub pavilion fals”[2]. Cert este că astăzi trăim în state liberale unde autoritățile sunt datoare să asigure securitatea indivizilor dar nu să apere și moralitatea, care a încetat a mai fi una de la sine înțeleasă. Virtuțile s-au pierdut iar astăzi vorbim doar de stiluri de viață și de alegeri personale.

Într-o intervenție pe o platformă publică, un novus homo de pe plaiurile noastre mioritice se lansa într-o diatribă antireligioasă[3] în care includea laolaltă, fără distincție, creștini, musulmani, animiști, subliniind necesitatea unui ”iluminism după iluminism” care să scape lumea de intoleranță și discriminare, ură religioasă, războaie, persecuții, terorism, teocrație.

Apelul făcut de autorul ”cearșafului idelogic” la sursa binelui, scrierile apostolilor luminilor, Diderot, d”Holbach sau Voltaire ar merita o scurtă incursiune asupra a ceea ce a însemnat Revoluția Franceză din punctul de vedere al exercitării libertății religioase.

„Va fi poporu-n veci eliberat

De asuprire şi de făr-de-lege,

Prin cel din urmă preot spânzurat

Cu intestinul ultimului… rege.”

Epigrama de mai sus aparține lui Voltaire, un nevinovat joc de cuvinte am spune. Și totuși, atunci când însămânțezi ură, va rodi în mod sigur … terorism.

Oricine gândeşte serios la religie şi la morala ei supranaturală, oricine cântăreşte lucid toate calităţile şi lipsurile ei se va putea convinge că religia şi morala ei sunt dăunătoare omenirii şi, în orice caz, contrazic natura omului, constata Baronul d’Holbach.

Din fericire, inclusiv în câmpul științelor umaniste, cercetători ai istoriei religiilor, precum Mircea Eliade, au arătat încă de la mijlocul secolului trecut faptul că experiența religioasă este inerentă naturii omului. Căutarea lui Dumnezeu este sădită în om, iar prin educație o canalizezi spre Adevărul Revelat.

Iluminismul a pregătit teoretic Revoluția. Cluburile, cafenelele, lojele au format demagogii, presa a stârnit populația. Principalele victime: aristocrația, țărănimea și Biserica.

Discursul urii și măsurile împotriva Bisericii au fost o permanență din 1789, anul izbucnirii Revoluției Franceze, până în 1801, când Napoleon încheie Concordatul cu Papa și normalizează relațiile.

Revoluția franceză nu înseamnă doar Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, reprezintă un adevărat război civil între atei (deiști) și catolici.

Începutul Revoluției îi cuprinde și pe preoții catolici, practic clerul fraternizează cu starea a III-a, iar Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, fundamental un document iluminist, este tolerantă cu religia.

Revoluția franceză descoperă 7 persoane închise la Bastilia, pe care le eliberează (unul dintre ele era marchizul de Sade, închis pentru delicte de drept comun, penale, iar nu politic).

Religiile sunt leagănele despotismelor va proclama Donatien Alphonse François de Sade. O idee cât se poate de iluministă.

Peste câțiva ani, la 9 thermidor erau mai mult de 103.000 de suspecți sortiți exterminării. Alți 20.000 fuseseră executați până atunci, fără a pune la socoteală crimele în masă din Vandeea, sute de mii.

Pentru a şti ce e virtutea, trebuie întâi să cunoaştem viciul, constata tot Marchizul de Sade.

„Dorinţa de a viola un alt corp

promisiunea sadică a unei îmbrăţişări

plăcere sau cruzime… sunt cuvinte

care traduse în jargonul tău înseamnă… iubire.”

Acesta este spiritul ”rafinat” al iluminismului. Pe acest fond ”patologia imaginarului terorist”, cum se exprimă Bronislaw Baczko, născocește relații incestuoase între Maria – Antoaneta, regina Franței, și bietul ei copil de 13 ani, în ajunul procesului care s-a soldat cu decapitarea acesteia. Iar oamenii cred fiindcă oamenii fuseseră pregătiți de iluminism să creadă orice.

Revoluția și corolarul ei, Teroarea, au fost pregătite de pamflete, broșuri, caricaturi. Întâi violența limbajului, terfelirea sacrului, aruncarea în derizoriu a virtuților. A urmat apoi epoca sumbră și haotică a ”evenimentelor excepționale”, când timpul și-a ieșit din matcă și oamenii au crezut că fac istorie. Sânge, teroare, manipulare, minciună, delațiune, distrugerea omului, fizic, după ce a fost în prealabil mutilat sufletește și pregătit pentru cele mai abonabile crime. La astfel de schimbări au lucrat gândirea critică, pamfletul vitriolant, insulta grosolană din broșurile anonime, calomnia, colportarea de material pornografice, contestarea ierarhiei lumești, negarea dreptului divin al regelui de a cârmui, consacrat prin săvârșirea ungerii în catedrala din Reims.

Caricaturile au imprimat maselor, la nivel inconștient, idei precum parazitismul călugărilor și aristocraților. De aici s-a trecut la stârpirea paraziților, prin revoluție.

Există o rafinată filosofie iluministă de salon dar există și o vulgară propagandă anticlericală, imorală, dizolvantă, care lucrează în cafenele, în cluburi. Rezultatul ei: sanculotul, omul nou creat de Revoluția Franceză.

Ei [filososfi iluminiști] iau din știință nu metoda ci rezultatul gata făcut, scoțându-l din rânduiala sa și dându-i, dar fără a-și da seama, statutul unei propoziții dogmatice, asortată cu o certitudine de tip științific[4]. Revoluția franceză a fost produsă de un grup de intelectuali ”proletaroizi”, cum se exprimă Alain Besancon[5] care au instrumentalizat politic filosofii iluminiști (care credeau, în naivitatea lor, că au descoperit tainele universului).

Zvonurile, intrigile, acuzele curg și aduc valuri de sânge. Revoluția cere victime neîncetat. Violența populară se manifestă vizual, colorat. Este încurajată mai ales cu ocazia serbărilor civice. Parisul cunoaște fastuoase ceremonii publice în cadrul cărora care alegorice celebrează diferite momente, semnificații, sau, dimpotrivă, ucid simbolic dușmanii patriei. Poate fi manechinul bietului rege, decapitat și apoi peste trupul său turnat var (aveau o teamă teribilă de a nu fi canonizat ulterior iar trupul său venerat ca sfinte moaște; bolșevicii vor proceda la fel cu Romanovii), sau poate fi manechinul reprezentând pe Robespierre, fostul lider revoluționar, devenit apoi dușman al poporului și ”ultimul Capet” (sic!).

Cand Teroarea este răspândită în numele libertății, ea te face mai mult decât indiferent la libertate; ea te face să urăști libertatea, aveau să constate cu amar francezii în timpul Revoluției.

Instrumentul Terorii va fi în primul rând cuvântul dezlipit de Adevăr, cuvântul devenit logoree, miasmă otrăvitoare, siluire a semenului.

”Libertatea presei nu există dacă nu este nelimitată: orice îngrădire înseamnă nimicirea ei”[6]. Curând vor descoperi că libertatea neîngrădită a presei este incompatibilă cu guvernul revoluționar. Ar fi însemnat să poată vorbi și aristocrații, regaliștii, vandeenii… Ce oroare!

Pentru a păstra memoria celor întâmplate, vitraliile unor biserici din Vandeea au redat scene din timpul Revoluției.

Violența campaniilor de presă din timpul Revoluției are ca efect participarea masei la evenimentele politice și manipularea acesteia prin apelul la pasiuni, sentimente, ură. Cel mai ușor a fost să se provoace ură prin cuvântul scris, mult mai ușor decât educare, explicare, discernere, analiză. Niciodată strada, comandourile înarmate cu răngi, bâte, bice, bastoane, nu au fost mai puternice la Paris ca in timpul Revoluției[7].

Spectacolul decapitărilor ”infidelilor” a atins cote monstruoase în timpul revoluției.

Teroarea de stat este mult mai opresivă și mai greu de înlăturat decât teroarea unor indivizi izolați. Apelul la ”laicitatea” Franței trece obligatoriu prin Teroare și Ghilotină. Așa s-a construit laicitatea.

Constituția clerului încalcă brutal autonomia Bisericii și transformă preoții în funcționari ai statului. Apoi sunt confiscate bunurile Bisericii, iar ordinele monahale desființate. Cu cât Revoluția își urmează calea fărădelegilor, cu atât ura împotriva creștinismului ia amploare. Preoții care nu jură pe Constituție sunt deportați în Guyana.

Biserica Saint-Genevieve, un simbol al creștinismului francez, e transformată în Pantheon civil. Aici sunt aduse femei desfrânate și așezate pe fostele altare. Calendarul creștin este înlocuit de cel republican. Spre exemplu, duminica devine ”decadi”, iar anii nu mai sunt numărați de la nașterea lui Hristos ci de la declanșarea revoluției. Din 1793 se introduce o nouă religie, numită religia laică, bazată pe cultul zeiței Rațiunii. Atunci când ateii noștri de ocazie aduc astăzi în discuție laicismul, revendicându-se de la Revoluția Franceză, în acest context trebuie înțeleși.

Cultul Rațiunii este instaurat oficial prin ceremonia din 11 noiembrie 1793 (anul IV) de la catedrala Notre-Dame din Paris. Imaginile lui Hristos sunt înlocuite cu busturile lui Voltaire, Rousseau, Franklian și Montesquieu[8] .

Cultul zeiței Rațiunii este înlocuit apoi de o religie propusă de Robespierre, Cultul Ființei Supreme. În tot acest timp, Vandeea era răscolită de un teribil război civil. Armata franceză revoluționară comite masacre în numele laicității.

Pentru prima dată în Franța se elimină religia ca materie de studiu în școală, înlocuită de studiul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului și de prelegeri de morală laică. Tot acum Biserica se desparte definitiv de stat.

Urmașii spirituali ai iacobinilor francezi vor fi teroriștii ruși socialiști, de secolul XIX. Bakuniști sau troglodiți, narodniciști sau pur și simplu ”escroci” (vezi Dostoievski, Demonii), teroriștii iudeo-slavi propagă și așteaptă într-un soi de ”eshatologie”, eliberarea prin Revoluție. Dar ”faptele de vitejie” ale bezbojnicilor din spațiul rus sunt mult prea ample pentru a ne permite o incursiune cât de sumară în lumea violentă și decăzută a acestora[9].

În final, cred că ar fi nimerită o constatare a lui Karl Kraus: ”Necazul cu germanii nu este că ei trag cu obuze, ci că le gravează pe acestea cu citate din Kant”. Așa și ”ecologistul” nostru: textul mustește de intoleranță și ură la adresa religiei dar are grijă a-l grava cu citate din iluminiști.

(Teodor N.)

[1] Virtuți ca afirmarea adevărului, căutarea dreptății, curajul, îndrăzneala alcătuiau altădată trăsăturile morale ale unui om, cele care-l recomandau în societate și erau sintetizate în ceea ce se numea ”onoarea”. Patrimoniul neștirbit al onoarei îngăduia unui bărbat să intre în societate cu fruntea sus. Femeile aveau și ele onoare, dar, câtă vreme se găseau sub protecția bărbaților, tatăl, apoi soțul, intra în grija acestora apărarea onoarei femeilor. Castitatea sau fidelitatea erau crinul nepătat al virtuților feminine.

Atingerea onoarei unui bărbat nu lăsa gestul nepedepsit, tocmai fiindcă cel umilit era necesar a-și arăta curajul. Motivele erau diverse, de la știrbirea reputației familiei, insulte aduse neamului, atingerea demnității sau a credinței respectivului. Devenită la un moment dat apanaj al aristocrației, pentru onoare încă mureau în dueluri ofițerii de sec.XIX. De altfel, Rusia și-a pierdut pe cel mai mare poet, Alexandr Pușkin, într-un duel. În 1864 pierea la Geneva, într-un duel, cunoscutul socialist german Ferdinand Lassalle,

În finala campionatului mondial de fotbal, Franța-Italia, Zinedine Zidane a fost provocat de uin adversar italian, prin anumite insulte aduse surorii fotbalistului de origine magrebiană. Acesta a reacționat violent, lovindu-l pe pe italian cu capul în gură. Autocontrolul pe care îl cerea fotbalul profesionist nu a fost suficient în fața știrbirii onoarei. Codul său comportamental cerea răspuns.

Incidentele de acest fel sunt extrem de numeroase, fără a îmbrăca, neapărat, o coloratură religioasă.

[2] Istoria abundă de asemenea manevre politice și ar fi neobișnuit în era televiziunii și internetului ca forțele politice să nu-și atingă scopurile și prin astfel de mijloace. Primul război mondial a izbucnit ca urmare a unui atac terorist care a dus la uciderea celui mai liberal moștenitor al tronului austro-ungar. Cu toate eforturile Serbiei, care a acceptat cam toate condițiile impuse, Austro-Ungaria tot a declanșat conflictul. Este evident astăzi că nu guvernul Serbiei a comandat asasinatul.

Și al doilea război mondial a început printr-un atac al trupelor ”poloneze” asupra graniței germane, în fapt germani deghizați.

[3] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ortodoxia-tinerilor-110912.html

[4] Alain Besancon, ”Originile intelectuale ale leninismului, pag.40. Falsele certitudini ”științifice” cu care scrutează convingerile semenilor denotă autosuficiența și ignoranța „oamenilor recenți”, precum autorul articolașului de pe voxpublica. A te revendica astăzi de la filosofii iluminiști , după 2 secole de la tragicele tulburări sociale pe care le-a cunoscut societatea franceză, având în vedere lipsa de relevanță în lumea științifică actuală a teoriilor iluministe, depășirea în câmpul gândirii filosofice a optimismului pozitivist care-l anima pe La Metrrie, bunăoară, nu face decât să te cantoneze pe poziții ideologice inflexibile, pre-socialiste.

[5] Ibidem, pag.44.

[6] discursul lui Freron despre libertatea nelimitată a presei, apud Bronislaw Baczko, Ieșirea din Teroare, Termidor și Revoluția, pag. 110

[7] Ibidem, pag.202

[8] pt. amănunte a se consulta preot dr. Claudiu Cotan, ”Ortodoxia și mișcările de emnacipare națională din sud-estul Europei în sec. al XIX-lea, pag.26-37

[9] Încă la mijlocul anilor 70 din secolul trecut în Uniunea Sovietică persista caricatura tematică cu subiect ateu. La 22 Iianuarie 1972, la gazeta de perete a şcolii medii din Luksiai, în Lituania, s-au publicat caricaturile elevilor Kustolaitis, din clasa a cincea, îngenuncheat în faţa sacristiei, spunându-şi rugăciunea, şi R. Tamulevicius, din clasa a şasea B, pe care mama sa îl aduce la biserică în automobil şi explică: „Merg la biserică pentru că aici mă amuz, când preotul bea vin, eu sun din clopoţel”. Fraţii Dizbalis au fost ridiculizaţi în acelaşi mod. În afară de acestea, gazeta de perete mai conţinea un articol al redacţiei, în care se putea citi: „Din şcoala noastră nu lipsesc adoratorii lui Dumnezeu. Aceşti elevi se dezonorează pe ei, dar pătează şi reputaţia şcolii. Este vorba de ipocriţi, de simulanţi care caută să se adapteze în acelaşi timp şi la biserică şi la şcoală. Ei sunt şi pionieri, şi copii de strană, deci nişte cameleoni care se numesc: Alitaite, elev în clasa a patra, Kristolaite, elev în clasa a cincea, Dizbalis, elev în clasa a şaptea… Pe lângă aceşti valeţi ai bisericii, mai sunt la şcoală şi fete care merg la biserică şi care respectă cu fanatism ritualurile religioase Paragrafele de mai sus sunt din Sergiu Grossu,. Datoria amintirii. Calendarul persecuţiei religioase în ţările comuniste. Ed. Maşina de scris, Bucuresti, 2003, 207 p.”.

(Visited 70 times, 1 visits today)