Răstignit între Cruci (de Vasile Lupașc). O îmbinare fascinantă de istorie și literatură

„Eram acum câţiva ani la un mare turneu sportiv. Mă încălzisem şi simţeam că explodez de energie. Ştiam că voi câştiga! Am mers în colţul sălii pentru meditaţie. Am închis ochii şi înaintea mea a apărut ca de fiecare dată, câmpia de la Călugăreni cu aerul ei vălurit de căldură. Mihai, voievodul românilor, voievodul stră-străbunicilor mei, şi-a mânat calul încet între oastea noastră şi turci. Şi-a smuls zalele, le-a trântit la pământ şi a ţâşnit singur înspre păgâni. Barda lui ajungea dincolo de soare şi năştea între România şi duşmani un zid de netrecut.

Îmi venea să răcnesc atunci ca şi soldaţii din spatele lui Vodă, care simţeau că nu mai pot fi înfrânţi niciodată. N-am făcut-o…

Dar acea energie incredibilă, sublimă şi acel sentiment că noi putem! mi-a invadat fiecare parte a corpului. Am câştigat lejer şi am ascultat iar imnul Ţării cu pielea zbârlită pe mine. Apoi m-am întors la echipa mea şi am văzut feţe crispate, speriate – Eu am picat cu un francez… mă rupe! Şi dacă trec de el oricum o iau de la german…

De ce??? De ce gândeau colegii mei aşa? Nici ei nu ştiau… Atunci mi-am dat seama: pentru că nu au învăţat cine sunt ei înşişi, de unde vin, cine au fost înaintaşii lor! Le-am povestit seara la hotel despre eroii noştri care au clădit şi ţinut Ţara. Despre oameni care au salvat Europa, lăudaţi de papă şi celebraţi din Viena până în Veneţia sau Madrid.

Eram supărat şi mirat că există la noi copii care încep să uite. În seara aceea am început să scriu o mie de cărţi despre o mie de eroi care nu ne lasă să ne simţim inferiori, să pierdem.

Aceasta este prima dintre ele…” (Vasile Lupașc)

***

Un timp de demult încărcat de istorie… un timp acoperit de mit, de dragoste, de prietenie, dar şi de ură şi trădare se dezmorţeşte încet, trecându-şi fiecare fir de nisip în clepsidra vremurilor noastre. Se strecoară încet printre ani şi întâmplări, oftând şi plângând parcă vremuri, lăsându-le acolo, în urma sa, suspendate, încercând să-şi regăsească ritmul firesc printre clipele zilelor noastre…

Ultima pagină a cărţii se aşează cuminte peste celelalte şi coperta se închide. O linişte profundă îngheaţă parcă totul în jurul meu. Nu ştiu unde să-mi îndrept privirea… Să privesc spre cerul înalt, încrezătoare, gândindu-mă la vitejia voievozilor de demult sau să-mi plec privirea sub greutatea neînduratei istorii?

Cartea pe care tocmai am terminat-o a adunat parcă bucuriile Raiului şi chinurile Iadului într-un buchet mare, nemaivăzut, purtat de mâinile istovite ale istoriei… un buchet înseninat de florile răpitor de frumoase ale dragostei şi întunecat de spinii ucigători ai durerii…

Nu-mi amintesc să fi citit vreodată o carte mai frumoasă ca aceasta. Nu am întâlnit niciodată o îmbinare între istorie şi literatură atât de captivantă şi fascinantă…

Cartea aceasta reprezintă o poartă a istoriei spre adevăr. Încă de la primele pagini o altă lume ţi se clădeşte sub ochi… o lume pe care avem atât de multă nevoie să o menţinem vie în memoria istoriei naţionale.

Pentru visători rămâne o lume de poveste cu voievozi şi domniţe, cu poveşti de dragoste mai frumoase ca în orice film, cu iubiri trăite până la moarte…

Dar dincolo de toate acestea, cartea face lumină în povestea Voievodului Vlad Ţepeş. Parcă nici o altă scriere despre domnia lui Vlad Ţepeş nu relevă mai mult curaj şi mai multă dragoste faţă de ţară.

Vlad Ţepeş s-ar fi răstignit pe Cruce pentru Valahia sa… dar a considerat că nu este demn de o jertfă atât de mare ca cea a Mântuitorului, de aceea el va fi Voievodul răstignit între cruci…

„Tăcu pentru o clipă, căzut pradă unei viziuni apocaliptice. Apoi continuă cu glas puternic, netulburat, ca unul care, nemaiavând ce pierde, alege să lupte cu toate puterile până la capăt.

– Dar nu sunt demn de Cruce, de lemnul ei sfinţit cu jertfa Preacuratului, Ştefane! În multe nopţi mă văd aşa, răstignit printre cruci, sus, atârnat în aer, cu piroane de vânt bătute în mâini şi în picioare; pe mine şi pe cavalerii mei, pe care i-am tras după mine în marea mea de păcate. Simt cum şuierul furtunii smulge bucăţi de carne din noi şi o aruncă la câinii hămesiţi, dar carnea ne creşte iar şi iar, doar ca să mai fie ceva rupt, ceva de suferit. Mi-e milă de Ler şi Mihnea şi de ceilalţi, dar îi văd şi pe ei mulţumiţi că au curăţat Ţara şi că au îndurat pentru ea! Ştiu ca ăsta o să fie iadul nostru! Răstigniţi între cruci…

– Tu ştii o singură dragoste, Vlade! şopti Ştefan, tulburat de cuvintele vărului său. Dragostea pentru Valahia! Nu ştiu dacă să te hulesc sau să te cinstesc ca pe un sfânt. Sfinţii fac milosteniile lor din dragoste de oameni, ştiind că drumul lor duce în Rai! Tu ai văzut unde duce drumul tău negru şi tot mergi înainte doar de dragul neamului şi al pământului tău! Nu ştiu câţi ar avea puterea să meargă în infern pentru dragostea lor! Poate Dumnezeu ne va ierta şi pe noi cum iartă pe toţi în bunătatea Lui.”

Viaţa lui Vlad Ţepeş, transpusă în această carte, este mai mult decât o poveste despre unul dintre cei mai de seamă voievozi români… este şi o încercare de a reaminti poporului acestuia cine este defapt.

Am fost fascinată de curajul imens al Voievodului Vlad Ţepeş şi am înţeles că un asemenea curaj şi neclintire în faţa morţii nu se poate naşte decât din dragoste faţă de ţară.

Vlad Ţepeş a trăit fiecare clipă pentru Valahia sa şi în fiecare luptă a pus la încercare imposibilul îmblânzindu-l în posibil. Am citit şi am trăit această carte aşa cum de puţine ori mi s-a întâmplat… Şi am simţit că timpul nu mai există.  Ce valoare mai are oare timpul când te simţi acolo, în mijlocul luptelor împotriva turcilor, când te bucuri pentru fiecare mică victorie şi când simţi durerea fiecărui soldat valah răpus?

De ce ar mai conta timpul când dragostea dintre un măreţ Voievod şi o tânără târgovişteancă scrie istorie? Frumoasa Mălina, aleasa Voievodului Vlad Ţepeş, a fost la fel de curajoasă…

„– Nimeni nu poate vedea până acolo. Doar Vlad singur poate şti că e Mălina! Şi nu mă îndoiesc că inima lui a văzut înaintea ochilor!

Porţile mari ale mănăstirii se deschiseseră şi călăreţul singuratic intră în curte, în goana calului. Struni armăsarul în dreptul lui Vlad şi sări din şea în faţa lui. Îşi scoase pălăria şi, spre surprinderea oştenilor, era într-adevăr Mălina, soaţa Voievodului. Se îmbrăţişară scurt, cu patimă. Mălina vru să iasă din braţele lui Vlad, ruşinată de prezenţa atâtor soldaţi. Vlad însă nu îi dădu drumul; îi ţinu capul între palme şi se cufundă cu totul în ochii femeii. Îi dusese dorul în fiecare clipă. Se temuse, de câte ori primea câte-o veste, că turcii au dat peste ascunzătorea ei şi au pierdut-o sau au luat-o zălog. Acum era lângă el din nou, dar ştia că nu vor putea sta mult timp împreună.”

Şi pe lângă Mălina, loiali şi alături în orice moment Voievodului, au fost şi cavalerii acestuia. Cine nu ar râde ca un copil ascultând peripeţiile acestora? Doar ei puteau alătura într-un mod atât de surprinzător duritatea luptelor cu câte o năzbâtie ce îndulcea greul vremurilor.

Însă pentru ce luptau atât de mult oamenii aceştia? Nu pentru bogăţie, putere sau slavă deşartă… Ţelul lor cel mai înalt era libertatea. Aceasta şi-o dorea Vlad Ţepeş cel mai mult: ca Valahia atât de dragă inimii sale să fie un popor liber între celelalte popoare, ca valahii săi să poată trăi în pace…

Preţul liberăţii este însă uneori mult prea scump…

„– Auzi, Stroe?, rosti Vlad fără să se întoarcă, vorbind ca pentru el însuşi. Într-o zi a venit la Edirne o şatră de ţigani de pe la noi. Furaseră un pui de urs pe care îl ţineau cu picioarele pe o plită încinsă şi ziceau că dansează. Zbierau ca sălbaticii şi se milogeau bucuroşi de paralele pe care le aruncau turcii. Era slab ursul… Coastele stăteau să-i iasă prin blană de nemâncat ce era. Da` ştii, Stroe? Nu se lăsa! Dansa… Dansa fără oprire ca într-un vis urât care începe mereu şi nu se termină niciodată. N-am mai răbdat chinul bietului dobitoc şi i-am retezat lanţurile cu o singură lovitură de paloş. Scăpat de cazne, ursul s-a prăbuşit şi părea mort. Doar gemete surde se mai auzeau din trupul său stors de chinuri şi de foame. Apoi, deodată, a pornit a se ridica. Tremurând, m-a privit în ochi ca un om şi a început să danseze. După asta a căzut mort… Înţelegi, Stroe? Asta a aşteptat ursul furat de la noi! Pentru asta a răbdat el. Să danseze odată când vrea el şi să moară liber! Liber!!! Mă întreb, dragilor, când o să priceapă şi boierii că pe pământul asta ori trăieşti liber, ori mori? Că n-ai cum altfel… Dacă nu vor să înţeleagă singuri, eu am să-i învăţ!”

Şi i-a învăţat măritul Voievod Vlad Ţepeş atât pe boieri cât şi pe turci ori pe alţi duşmani cum se conduce o ţară, fiind atât de neîntrecut în dorinţa lui de a înfăptui dreptatea, încât povestea sa a ajuns până la noi făcându-ne să-i cinstim memoria şi faptele.

Cartea Răstignit între Cruci este darul acela care fascinează copilăria şcolarilor făcându-i să uite de jocurile pe calculator şi învăţând să preţuiască trecutul, este darul care încălzeşte inima unei persoane dragi făcând-o să înţeleagă profunzimea vieţii cu durerile şi bucuriile sale şi să găsească mereu puterea de a merge mai departe, este darul acela demn de a se împleti seara de seară cu vocea caldă a mamei sau a bunicii legănând liniştea nopţii şi făcând sufletele fragede să spere că într-o zi vor fi la fel de curajoase scriind istorii nemuritoare.

Este un dar făcut prezentului în cinstea neînfricatului trecut, dar care va dăinui cu siguranţă mult, mult timp în viitor…

(Andreea Mâniceanu)