Răutăţile şi urmările păcatului desfrânării sunt dintre cele mai grele şi numeroase
Al treilea păcat de căpetenie este desfrânarea, împlinirea în afară de lege şi de cununie a poftei de plăcere a simţurilor, oprită prin porunca a şaptea, care obligă: Să nu fii desfrânat! (leş. 20:14; Deut. 5:18).
A vorbi despre desfrânare este destul de neplăcut sau poate chiar jenant. Totuşi, ne obligă să lăsăm ruşinea şi să vorbim despre această formă a păcatului, care-i cea mai întinsă plagă a societăţii, Sfânta Scriptură, Sfânta Biserică, ştiinţa şi conştiinţa, care foarte adeseori amintesc şi mustră aspru în poruncile, în rugăciunile şi în învăţăturile lor acest păcat, cu urmări atât de multe şi grele în viaţa familială şi socială.
Răutăţile şi urmările păcatului desfrânării sunt dintre celei mai grele şi numeroase. întâi de toate, desfrânarea rupe echilibrul, răstoarnă cumpăna dreaptă a sufletului şi a trupului: slăbeşte voinţa, coboară mintea în simţuri, îmbolnăveşte nervii, istoveşte corpul. Câţi oameni frumoşi la suflet şi la trup nu sunt desfiguraţi şi pierduţi, ca şi fiul rătăcit din Evanghelie (Lc. 15:11-16), după câţiva ani petrecuţi în patima desfrâului?
Din desfrâu se naşte necredinţa, egoismul, adulterul, minciuna, desfacerea şi distrugerea vieţii familiale, risipa muncii, pierderea sănătăţii, răspândirea bolilor sociale, nepăsarea faţă de Dumnezeu.
„Precum viscolele şi furtunile îneacă corăbiile cele putrede, aşa aşezările cele rele ale muierilor pe sufletele cele slabe ale bărbaţilor” (Sf. Vasile cel Mare). Poftele muiereşti întind curse bărbaţilor ticăloşi, iar prin dresurile şi înfrumuseţările străine şi puturoase dau pilde rele şi prilej altor femei spre desfrâu, ca să capete şi ele haine frumoase” (Mântuirea păcătoșilor p.122).
Averi mari, familii, cetăţi, oraşe, ţări întregi au fost pierdute şi nimicite din pricina desfrâului. Amintim: Sodoma şi cetăţile din jur (vezi Fac. cap. 19), Ierusalimul cel cu totul desăvârşit în frumuseţe (vezi Iez. cap. 16 şi 23) şi Babilonul cel mare, simbolul desfrânării, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului (Ier. 51; Apoc. 17:5; 18).
Desfrânarea – dracul curviei – „se face unora cădere şi groapă de noroi, altora bici şi ciomag drept şi iarăşi altora cercare şi chin sufletului” (Nichita Stihatul). Desfrânarea spurcă sufletul şi trupul omului (Mt. 15:19-20; Mc. 7:21-23; 1 Cor. 6:18), distruge familia – cine poate număra familiile pe care le nefericeşte desfrânarea – pângăreşte ţara (Ier. 3:9) şi umple pământul de stricăciune (Lev. 19:29).
Având atâtea răutăţi şi urmări nefericite, e uşor de înţeles că desfrânarea, după trufie, e una dintre cele mai mari piedici în calea mântuirii şi a desăvârşirii.
Pentru a fi stârpită, în Vechiul Testament desfrânarea era pedepsită cu moartea (Lev. 20:10-21; 21:9; Deut. 22:13- 30). În Evanghelie, Mântuitorul opreşte nu numai fapta, dar şi gândul la desfrânare (Mt. 5:27-28). Gândurile trezesc poftele în simţuri, iar simţurile aprind focul plăcerii în trup.
De aceea Mântuitorul opreşte nu numai atingerea de femeie (simţul pipăitului) dar şi privirea, ochii şi gândul, din care răsare dorinţa, se aprinde pofta şi se naşte fapta cea rea. Ucide gândul, smulge răul din rădăcină, scoate păcatul din inimă, din gând şi din voinţă; altfel în zadar pedepseşti trupul cu moartea, că el tot se săvârşeşte.
Când păcatul e săvârşit, Mântuitorul îl iartă, cu condiţia să nu se mai repete. «Nu te osândesc. Du-te şi de acum să nu mai păcătuieşti», spune El femeii desfrânate (In. 8:3-11).
Grija de a feri pe creştini de pângărire şi desfrâu o au Sfinţii Apostoli de la cel dintâi sinod al Bisericii, din Ierusalim (FA 15:20). Multe din religiile păgâne însoţeau cultul idolilor cu desfrâul. Creştinismul înfăţişează o viaţă nouă, curată, ruptă şi deosebită de obiceiurile desfrânate ale păgânilor.
«Destul este, scrie Ap. Petru, că în vremurile trecute aţi făcut voia păgânilor, umblând în desfrânări, în pofte, în beţii, în îmbuibare de mâncare şi de băutură şi în neiertate slujiri idoleşti, din care pricină se şi miră că nu mai alergaţi cu ei în aceeaşi revărsare a desfrâului şi vă hulesc» (1 Petr. 4:3-4). Numai învăţătorii mincinoşi, care strecoară eresuri pierzătoare de suflet, numai «fii blestemului momesc poftele trupului cu desfrânarea şi au ochii plini de desfrânare şi de neîncetată păcătuire» (2 Petr. 2:14, 18), ca şi locuitorii Sodomei (Iuda 7). Creştinii sunt oameni curaţi, morali. Trupurile lor sunt mădularele lui Hristos şi Bisericile Duhului Sfânt, spune Pavel: «Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici preacurvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu… Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Lua-voi mădularele lui Hristos ca să le fac mădularele unei desfrânate? Să nu fie! Sau nu ştiţi că cel ce se împreunează cu o desfrânată un trup cu ea se face? Căci s-a zis: «Şi vor fi amândoi un trup»… Fugiţi de desfrânare! Tot păcatul ce-l face omul e afară de trup; iar desfrânatul în trupul său păcătuieşte. Sau nu ştiţi că trupul vostru este locaşul Duhului Sfânt, ce este în voi, pe Care îl aveţi de la Dumnezeu?» (1 Cor. 6:9-10,16-19; Ef. 5:5; Gal. 5:15-21).
Prin Sfântul Botez suntem membrele lui Hristos; prin Sfântul Mir suntem templul Duhului Sfânt. Trebuie să respectăm în trupul nostru trupul lui Hristos; în sufletul nostru sfinţenia şi harul Duhului Sfânt.
Motivări mai serioase decât acestea nimeni n-a adus pentru a încredinţa pe creştini să se înfrâneze şi să se ferească de desfrânare.
Nu te poţi înfrâna, creştine? Decât să arzi, măi bine te căsătoreşte (1 Cor. 7:9). Pentru creştini, căsătoria prin cununie e rânduială firească şi taină dumnezeiască, încheiată cu ştirea, cu voia şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Căsătoria prin cununie e cel mai bun mijloc şi cel mai sigur leac împotriva desfrânării, bineînţeles când taina e păstrată în toată curăţenia şi sfinţenia ei.
«Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, ca să vă feriţi de desfrânare, să ştie fiecare din voi a-şi stăpâni vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftelor, ca şi păgânii, care nu ştiu de Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie» (1 Tes. 4:3-7).
Pe lângă procreare, căsătoria are în aceeaşi măsură şi rostul de a feri oamenii de ispita desfrânării. De aceea scrie Apostolul: «Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat; iar pe desfrânaţi şi preacurvari îi va judeca Dumnezeu» (Evr. 13:4).
Viaţa întreagă se cuvine să luăm aminte la cuvintele acestea, iubiţi şi dreptcredincioşi creştini. Desfrânarea are o mulţime de urmări nefericite, unele îngrozitoare. Răutăţile lovesc deopotrivă în sănătatea trupului şi în fericirea sufletului. Desfrânarea strică frumuseţea, risipeşte munca, pierde cinstea, aduce boala şi scurtează viaţa. Câte femei stricate, câte trupuri pângărite şi câte suflete osândite rodeşte păcatul de moarte al desfrânării?
Pe desfrânaţi îi judecă şi oamenii, şi Dumnezeu. Ţine minte aceasta, creştine, că nu e vorbă de glumă, ci de pocăinţă. După glumele cu păcatul desfrânării plâng prea multe suflete, iar aceste suflete, prin însăşi nenorocirea, lor, predică înfrânarea şi strigă după ajutorul şi îndurarea lui Dumnezeu.
Să luăm aminte la ele ca la tot atâtea păţanii de fii rătăciţi şi să învăţăm de la ele nu desfrânarea, ci înfrânarea, nu păcatul, ci pocăinţa; nu călcarea poruncilor, ci paza lor; nu depărtarea, ci întoarcerea la Dumnezeu.
„Ca fiul cel desfrânat am venit şi eu, îndurate… Risipit-am bogăţia (harul), care mi-ai dat-o, Părinte; primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, şi mă miluieşte”. (Slava de la Litia Duminicii Fiului Rătăcit
(Pr. Ilarion Felea – Spre Tabor, p. 249-253)