Petru se leapădă de Hristos din cauza îngâmfării, ambiţiei şi râvnei lui neexperimentate

Cand Mântuitorul Hristos le spune apostolilor Săi că toţi se vor lepăda de El, Petru are o reacţie dură şi foarte sigur pe sine spune că el nu se va lepăda orice se va întâmpla, chiar dacă toţi ceilalţi o vor face. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte dumnezeieşte acest gest:

„Ce spui, Petre? Profetul a spus că se vor risipi oile când va fi bătut păstorul, Hristos a întărit cele spuse şi tu spui: „Nu” Nu-ţi sunt de ajuns cuvintele dinainte prin care Hristos ţi-a închis gura, atunci cînd ai spus: „Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22)

Nu, lui Petru nu i-au fost de ajuns. Şi de aceea Domnul îl lasă să cadă, pentru ca să-l înveţe şi prin aceasta să asculte totdeauna de ce spune Hristos şi să ajungã la ĭncredinţarea că este mai vrednică de credinţă hotãrîrea lui Hristos decît propriul lui cuget. Ceilalţi ucenici, la rîndul lor, nu puţin au cîştigat de pe urma lepădării lui Petru; şi-au dat seama de slăbiciunea firii omeneşti şi de adevărul lui Dumnezeu. Cînd Hristos prezice ceva, nu trebuie să o faci pe deşteptul şi nici să te arăţi mai grozav decît majoritatea oamenilor, că spune Pavel:

„Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul.”

Petru ar ii trebuit să se roage şi să spună: „Ajută-ne, Doamne, ajută-ne nouă ca să nu ne despartim de Tine” dar nu; el se încrede în sine şi spune:

„Chiar daca toţi se vor sminti intru Tine, eu niciodată? „Chiar dacă te vor parasi toţi, spune Petru, eu nu Te voi pãrăsi.”

A ajuns încetul cu încetul încrezut. Hristos deci voind să-l smerească, a îngăduit să se lepede de El. Pentru că Petru nu L-a ascultat nici pe El, nici pe profet – că Domnul de aceea a adus marturia profetului, ca sa nu I se împotrivească nimeni – deci, pentru că Petru nu I-a ascultat cuvintele, îl învaţă cu faptele. Că pentru aceasta a ĭngăduit să se lepede, ca prin lepădarea de Hristos să se îndrepte, ascultă ce-i spune Domnul:

„Iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta”.

A spus aceste cuvinte voind să-l mustre cu asprime, ca să-i arate că păcatul lui este mai greu decît celelalte păcate şi că are nevoie de mai mult ajutor. Două păcate săvîrşise Petru prin spusele sale: unul, ca se împotrivise cuvintelor Domnului; altul, că se credea mai mare decît ceilalţi ucenici; dar, mai bine spus, mai săvírşise şi un al treilea, ca şi-a atribuit lui totul. Pentru a-l vindeca de aceste păcate, Hristos a ingăduit deci ca Petru să cadă. De aceea Hristos, lăsînd la o parte pe ceilalţi ucenici, Se adreseaza lui Petru şi-i spune:

„Simone Simone, iata satana a cerut ca să vă cearnã ca gríul”,

adică să vă tulbure, să va zãpăcească, sã vă ispitească; „dar Eu M-am rugat pentru tine, ca sã nu píarã credinţa ta”

Dar dacă a cerut să-i cearnă pe toţi, pentru ce Hristos n-a spus: „M-am rugat pentru toţi”? Negreşit pentru pricina pe care am spus-o mai înainte. Domnul i Se adresează numai lui Petru ca să-l mustre şi să-i arate că pacatul lui era mai greu decit celelalte păcate.

– Dar pentru ce Hristos n-a spus: „Eu n-am íngäduit”, ci: „M-am rugat”?

– Mergînd la patima, Hristos foloseşte cuvinte smerite, ca să-Şi vădească flrea Sa omeneasca. Cum ar fi avut nevoie sa Se roage ca să întărească sufletul unui om care se clatina, El Care a zidit Biserica pe marturisirea lui Petru şi aşa a întărit-o încît sa nu fie biruită de mii şi mii de primejdii şi de morţi, El, Care a dat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a facut domn peste o atit de mare putere, El, care n-a avut nevoie de rugaciune pentru a-i da lui Petru acestea? Cînd i-a dat lui Petru puterea, Hristos n-a spus: „M-am rugat”, ci a spus cu autoritate:
„Voi zidi Biserica Mea şi-ţi voi da ţie cheile cerurilor”.
– Dar pentru ce n-a grait şi acum tot aşa?
– Şi pentru pricina pe care am spus-o şi pentru slabiciunea ucenicilor. Că ei n-aveau despre Domnul părerea ce I se cuvenea.

– Dar cum s-a fãcut cã Petru s-a lepădat de Domnul cu toate că Domnul S-a rugat pentru el?

Domnul nu S-a rugat ca să nu se lepede, ci ca să nu piară credinţa lui, ca să nu piară desăvîrşit. Acesta a fost un semn al purtării de grijă a Domnului pentru Petru. Frica a alungat totul din sufletul lui; frica lui a fost nemăsurată, pentru că Dumnezeu l-a lipsit cu totul de ajutorul Lui. Şi l-a lipsit cu totul pentru că era cu totul mare în sufletul lui păcatul îngâmfàrii şi al împotrivirii. Deci, ca să stîrpească din rădăcină aceste păcate, Hristos a lăsat ca Petru să fie cuprins de un mare zbucium sufletesc.

Că păcatele acestea erau adînc înfipte în sufletul lui Petru se vede de acolo ca nu s-a mulţumit numai cu ce a spus mai înainte, împotrivindu-se şi profetului şi lui Hristos, ci şi mai apoi, dupa ce Hristos i-a spus:

„Amin grăiesc ţie, că in aceastã noapte, înainte de a cinta cocoşul, te vei lepăda de trei ori de Míne”.

Petru a zis:

„Chíar dacã ar trebui să mor împreunã cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” .

Evanghelistul Luca aminteşte ca Hristos cu cît oprea mai mult, cu atît Petru se împotrivea mai tare”. Ce înseamnă asta Petre? Cind Domnul a spus: „Unul din voi Mã va vinde, te temeai să nu fii tu cumva vînzător şi ai silit pe ucenicul pe care-l iubea Iisus să-L întrebe”, deşi nu te ştiai cu nimic pe cuget, acum insă te împotriveşti când Hristos strigă şi vorbeşte destul de desluşit că „toţi vă veţi smintí”? Şi nu te împotriveşti numai odatã, ci chiar de douã ori şi de mai multe ori. Tot aşa spune şi Luca.

– Dar din ce pricina a făcut Petru lucrul acesta?

Din dragostea lui mare, din marea lui bucurie de a fi cu Hristos. Cînd Petru s-a văzut scăpat din neliniştea din timpul vînzãrii, cînd a văzut cine era vînzătorul, a căpătat curaj, a grăit şi s-a socotit mai mare şi mai tare decît ceilalţi ucenici, zicînd: „Chiar daca toţi se vor minti, eu nu mă voi sminti”. Cuvintele acestea sunt cuvinte de om ambitios. De altfel chiar în timpul cinei apostolii se intrebau cine este mai mare între ei”. Atit de mult îi tulbura păcatul acesta. Da, Hristos l-a împiedicat pe Petru să fie ambitios, dar nici intr-un caz nu l-a împins să se lepede de El – Doamne fereşte! -, ci l-a lăsat lipsit de ajutorul Lui şi i-a vădit firea lui omeneasca.

Uită-te insă cît de smerit este mai tîrziu! După inviere, cînd Petru a întrebat: „Dar cu acesta ce va fi?”, Hristos i-a închis gura şi Petru n-a mai îndrăznit să I se împotrivească aşa cum a făcut acum, ci a tăcut. Iarăşi la înălţarea Domnului, cînd a auzit: „Nu este voua a şti anii sau vremuríle”, Petru tace din nou şi nu I se impotriveşte. Mai tîrziu, cînd era pe acoperiş, cînd a vazut pînza a auzit vocea spunîndu-i: „Ceea ce Dumnezeu a curăţit, tu nu spurca” , Petru stă liniştit şi nu cere lămuriri, deşi nu ştia bine ce înţeles au cuvintele acelea.

Toate acele păcate – îngâmfarea, duhul de impotrivire şi ambitia – au lucrat căderea lui Petru. Înainte de cădere îşi atribuia luişi totul şi zicea: „Chiar de se vor sminti toţi, eu nu ma voi sminti fie şi: „Chiar de ar trebui să mor, eu nu ma voi lepada de Tine” când ar fi trebuit să spună: „Dacă ma voi bucura de ajutorul Tău”. Mai tîrziu nu mai grăieşte aşa, ci cu totul dimpotrivă: „de ce vă uitaţi la noi, ca şi cum cu puterea sau cu evlavia noastră l-am făcut pe acesta să umble?”

Din toate aceste fapte scoatem o mare învăţătură: stradania omului nu e îndestulãtoare, dacã omul nu se bucură de ajutorul cel de sus; şi iaraşi: nu cîştigăm nimic de pe urma ajutorului de sus daca nu ne straduim. Şi una şi alta o arată Iuda şi Petru. Iuda s-a bucurat de mult ajutor, dar nu i-a folosit, pentru că n-a voit şi nici nu şi-a adus partea lui de strădanie; Petru s-a străduit, dar a căzut, pentru că nu s-a bucurat de nici un ajutor de sus. Din acestea două se impleteşte virtutea: din ajutorul cel de sus şi din stradania noastra. De aceea, va rog, nici să nu dormiti, lăsînd totul pe seama lui Dumnezeu, dar nici, straduindu-vă şi muncind, să socotiţi ca toate faptele voastre se datoresc numai ostenelilor voastre. Dumnezeu nu vrea sa fim nepasatori; de aceea nu face El totul; dar nici nu vrea sã fim ingîmfaţi; de aceea n-a lăsat totul în puterea noastră, ci, înlãturînd ce este vătămãtor şi dintr-o parte şi din alta, ne-a lăsat ce ne este de folos. Aceasta este pricina că a lăsat pe verhovnicul apostolilor sa cadă, smerindu-l; şi aşa l-a îmboldit spre mai mare dragoste. „Cã celui ce i s-a iertat mai mult, va iubi mai mult”.

Sa ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacã par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecatii şi vederilor noastre; să punem cuvintul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa sa facem şi cînd ne împărtãşim cu sfintele taine. Să nu ne uitam numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvîntul Lui nu înşală niciodată, pe cînd simţurile ne inşala uşor. Cuvîntul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe cînd simturile noastre de foarte multe ori greşesc. Cind cuvîntul Lui spune: „Acesta este trupul Meu”, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouã ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sînt duhovniceşti.

Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material – apa -, dar se săvîrşeşte ceva duhovnicesc – naşterea şi reînnoirea. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este impletit cu trupul, ţi-a dat cele spirituale în cele materiale. Câţi oameni nu spun azi: „Aş fi voit să-l văd chipul Lui, statura Lui, încălţămintea Lui” Iată îl vezi, te atingi de El, îl mănânci! Doreşti să-I vezi hainele Lui? Dar El Se dă pe El Însuşi ţie nu numai să-L vezi, ci chiar să te atingi de El, să-L mănânci, să-L primeşti înăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scîrbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stînd în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mîini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina; tu însa trebuie să mergi în cer.

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Comentariu la Evanghelia după Matei, pag. 929)