Rebecca: „Cred în Dumnezeu pentru că L-am întrebat dacă există şi mi-a răspuns”

În liceu întrebarea a fost foarte puternică, îmi ocupa toată mintea. Eram o adolescenta tipică, adâncită în păcate şi în nefericire. Răspunsul Lui a venit ca o furtună în viaţa mea, o furtună bună.

S-a întâmplat în momentul în care un preot, când m-a văzut că plâng în Biserică, m-a chemat la o plimbare… Şi plimbarea se continua până în ziua de azi, a devenit duhovnicul meu.

Cred în Dumnezeu pentru că l-am întrebat dacă Ortodoxia e calea şi mi-a răspuns.

Aveam deja duhovnic, aveam un drum însă nu eram 100% convinsă, mereu vedeam neajunsuri şi cârteam împotriva Bisericii şi mă întrebam dacă nu cumva există alte religii mai bune. Mă întrebam de ce în Biserica Ortodoxă nu există comuniune între oameni, şi îndeosebi între tineri? De ce mă simt atât de singură?

Crăciunul trecut am simţit singurătatea până la lacrimi… Nu aveam cu cine să împărtăşesc Bucuria Naşterii Domnului. Am strigat către El şi L-am rugat să îmi arate dacă mai există tineri cu aceleaşi întrebări ca mine.

A trecut o săptămână şi, mi-a răspuns. Am cunoscut un grup parohial de tineri de la o biserică din Cluj. Apoi am întâlnit şi tineri din alte grupuri… După puţin timp am găsit pe internet şi Ortodoxia Tinerilor şi am mers în tabăra din Delta Dunării. Toate într-o singură lună! Am simţit că Dumnezeu m-a cuprins într-o îmbrăţişare atât de mare încât mă copleşea. M-a cucerit.

Cred în Dumnezeu pentru că L-am întrebat cum să mă rog şi mi-a răspuns.

Din senin, un tânăr de la grup m-a luat de o parte şi mi-a dăruit un metanier şi m-a învăţat cum să spun rugăciunea inimii. Apoi m-a îndemnat să mă rog dimineaţa şi seara, şi se va ruga şi el la aceeaşi oră ca să îmi fie mai uşor. Dacă nu era el, nu reuşeam să mă rog în fiecare zi, aşa ştiam că mai este cineva acolo, şi nu puteam să „trădez”.

Cred în Dumnezeu pentru că L-am întrebat ce trebuie să citesc, ca să îl cuprind mai mult cu mintea, şi mi-a răspuns.

De data asta printr-un om special pe care l-am întâlnit într-o tabără. Mi-a trimis în dar o cutie mare, mare, plină de cărţi duhovniceşti. Aşa am putut să învăţ despre vieţile sfinţilor, despre care nu ştiam nimic.

Cred în Dumnezeu pentru că mă îmi răspunde la întrebările mele de zi cu zi: De ce sunt răutăcioasă cu omul din faţa mea? Evoluţionismul este o teorie care se împleteşte cu creaţionismul, sau e total greşit? Oare dacă nu mă închin la o icoană când intru în Biserica e păcat? Cum trebuie să învăţ cursul din faţa mea? Să îi dau omului care îmi cere bani sau nu? Cum trebuie să mă comport cu sora mea mai mică, care în momentul ăsta nu vrea să fie atentă la ce îi zic? Cum să trec peste lenea care mă cuprinde uneori? Oare există vreun motiv pentru care sunt la Facultatea de Medicină? Oare pot învăţa ceva de la o albină? Oare Raiul a fost pe Pământ sau nu?…

Uneori printr-un gând, alteori printr-un om, printr-o carte sau printr-o adiere de vânt, îmi răspunde. Totuşi, de cele mai multe ori printr-un om… Şi dacă unele întrebări rămân fără răspuns, ştiu că nu sunt pregătită încă să primesc răspuns, sau nu sunt vrednică de el.

Cum aş putea eu ca şi călător să neg existenţa „GPS-ului ” care îmi indica calea? Care m-a scos din mlaştina adâncă a vieţii mele şi îmi arata acum urcuşul pe muntele mântuirii sufletului meu?

Rebecca Prata, 22 de ani, din Cluj, studentă la medicină