Recâștigarea rugăciunii
Părintele Sofronie de la Essex relatează parte a luptei sale pentru rugăciune şi harul pe care l–a primit să–i ajute pe alţii. Fragmentul este din Despre rugăciune.
„…Nu numai odată am simţit că eram răstignit pe o cruce invizibilă. Asta se întâmpla pe Muntele Athos când m–am mâniat pe cei care m–au contrariat. Slăbiciunea a distrus rugăciunea şi m–a umplut de groază. În acel timp mi se părea imposibil să lupt împotriva ei – mă sfâşia ca o bestie sălbatică care îşi rupe prada în bucăţi. Odată, datorită unei iritaţii a cărnii, rugăciunea s–a depărtat de mine. A trebuit să mă lupt timp de opt luni ca să o regăsesc. Dar când Domnul a cedat lacrimilor mele, inima mea a avut curaj şi am devenit mai răbdător.
Această experienţă a răstignirii mi s–a întâmplat din nou mai târziu (când m–am întors în Franţa) dar într–o formă diferită. Nu aş refuza niciodată să îngrijesc, ca un tată spiritual, pe aceea care apelează la mine să–i ajut. Inima mea a simţit o compasiune specială pentru cei bolnavi mintal. Copleşiţi de dificultăţile monstruoase ale vieţii contemporane, unii dintre ei avea nevoie de o atenţie prelungită, pentru care nu trebuia să mă lupt. Eram disperat: oriunde mă întorceam, cineva plângea de durere. Aceasta mi–a descoperit adâncurile suferinţei din timpurile noastre, cu oameni zguduiţi de cruzimea civilizaţiei noastre faimoase. Mecanismele statale colosale, deşi stabilite de oameni, sunt impersonale, ca să nu spun aparate inumane, strivind cu indiferență milioane de vieţi. Aşa cum eram neputincios să schimb intoleranţa societăţii, în rugăciunile mele, departe de orice imagine vizuală, am simţit prezenţa lui Hristos răstignit. Am trăit suferinţele Lui în duh aşa de distinct, încât o viziune fizică a existenţei Sale fiind „ridicat de pe pământ” nu ar fi putut nicicum să–mi intensifice participarea la suferinţele Sale. Oricât de nesemnificativă ar putea părea experienţa mea, mi–a adâncit percepţia lui Hristos în venirea Sa pământească de mântuire a lumii.„
Părintele Sofronie scrie aici despre „pierderea rugăciunii” timp de opt luni. Aceasta nu este acelaşi lucru cu a spune că nu s–a rugat opt luni, aşa cum mulţi dintre noi înţeleg. Mai degrabă înseamnă că a pierdut rugăciunea în sensul adevăratei uniri cu Dumnezeu găsit în adâncul inimii. Citind acest fragment am devenit conştient de cât de uşor este în viaţa mea să stabilesc sau să spun rugăciunile şi să fiu mulţumit că am făcut ceva, când de fapt n–am făcut absolut nimic.
Rugăciunea, aşa cum este descrisă de Părintele Sofronie, este un dar de la Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că nu poate fi căutată. El a luptat din nou timp de opt luni ca să recâştige „rugăciunea”. În multe cazuri pur şi simplu a lupta să te rogi cu atenţie este un pas uriaş înainte şi o luptă care merită dusă. Aceasta se întâmplă dacă ne rugăm în particular sau în mijlocul unei liturghii.
Îmi amintesc conversaţia de vara trecută cu un adolescent când am fostla Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex. Cele două slujbe principale ale unei zile constau în mare parte din repetarea rugăciunii lui Iisus în lumina lumânărilor din Biserică. Este uşor să adormi – și mai uşor este să-ți laşi mintea să hoinărească. Acest adolescent vorbind blând şi fără nicio cunoştinţă a ceea ce zice, a spus: „ Am reușit să mă rog 45 minute, dar apoi a trebuit să mă opresc şi să ies afară.” Nu va ştii niciodată cât de mult m–au impresionat aceste 45 minute. Și cinci minute m–ar fi impresionat. Dar a fost o reamintire tăcută să continui să lupt şi să continui până când voi fi în stare să mă rog.
