Refacerea voinței prin credință și pocăință
După cum ne spune Scriptura „rădăcina păcatului este pofta care ispitește pe om” ( Iacob 1, 13-15 ). Păcatul odată săvârșit, invită omul într-un cerc vicios al degenerării: pe de o parte îți potolește pofta care te-a împins la săvârșirea păcatului, însă pe de altă parte ți se germinează în suflet și simțuri o viitoare poftă reactivă și mai mare, concomitent cu o doză de frustrare pe care o simți ca insatifacție față de ceea ce ți-ai fi dorit cu adevărat.
Așa se explică de ce fumezi, bei, desfrânezi mai cu poftă decât prima dată și tot făcând așa ajungi la dependență totală, iar frustrarea devine cu atât mai mare cu cât ești mai lipsit de posibilitatea de ați satisface pofta, căci pofta nu-ți dă pace până nu îi dai cursul dacă nu o alungi din minte. Așa se explică de ce unii au ajuns de la un pahar în plus de băutură la a-și bea și mințile, și tot așa se explică de ce de la câteva gânduri de „clătit ochii” după frumusețea străină unii au ajuns la cele mai mari curvii și preacurvii. Totul cercul acesta vicios pornește de la pofta satisfăcută peste fire, și pe cât de nevinovat pare păcatul la început pe atât de dezastruos se arată mai târziu, când de multe ori este prea târziu.
Pofta satisfăcută prin păcat este ca râia. Te scarpini, te liniștești, dar nu după mult timp simți nevoia să te scarpini și mai tare, și o ții tot așa până ce zona scărpinată devine toată o rană. În plan sufletesc lucrurile stau la fel: îți satisfaci pofta trupului peste fire și drept urmare devii și mai pofticios în a-ți satisface pofta peste fire. Și tot așa până ce voința se subjugă cu totul simțurilor iar firea nu mai răspunde decât instinctului pervertit. Urmările acestea le vedem peste tot în jur: oameni care au devenit rebuturi ale societății prin clinicile de combatere a adicțiilor, bețivi prin șanțuri, oameni care și-ar paria și viața pentru o ruletă sau două zaruri și tot așa. Totul de la o plăcere „nevinovată” care nu a fost ținută în frâu.
Cu trecerea timpului păcatul săvârșit constant intră în obișnuiță și atunci devine patimă. Așa se face că patima devine a doua natură a noastră. De aici voința este frântă de tot deși glasul conștiinței îi strigă în continuare omului să se lase de păcat. Acum omul pătimaș simte că este în plasă și că nu-i merge bine în tovărășia păcatului dar având voința distrusă și nefiind luminat de harul Duhului Sfânt, nu știe cum să iasă din robia păcatului. Însă Dumnezeu vrea să-l scoată pe om și din cea mai adâncă groapă și-i trimite necazuri ca să-l smerească și să să-și întoarcă cugetul spre singura cale de scăpare, calea lui Dumnezeu. Iar pentru păcătoși, calea lui Dumnezeu este pocăința, adică înnoirea firii prin iertare și îndreptare. Prin pocăință omul își vede adevărata valoare sufletească, ralizează drama sufletască în care se află și se angajează la ispășire benevolă ca să iasă la Lumină.
Dar ziua învierii sufletești a fiului risipitor este atunci când acesta hotărăște să o rupă cu trecutul. De nimic nu se teme diavolul mai tare ca de omul care se hotărăște să o rupă definitiv cu păcatul. Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește.
Totuși, chiar dacă la început patimile ți se par imposibil de învins, este esențial să crezi nelimitat în ajutorul lui Dumnezeu. Lăsarea totală în purtarea de grija a lui Dumnezeu atrage mult har peste cel chinuit de patimi, har care întărește și reface voința surpată de patimi. Atunci omul realizează ca doar cu ajutorul lui Dumnezeu poate să se lase de ceea ce i se părea de netrecut. Și astfel prinde curaj pentru lupta cea bună.
Cu toate acestea, primii pași pe care îi face penitentul în lupta cu patimile sunt asemenea pașilor copilului care învață să meargă. La început se clatină și cade în mod reflex în obiceiurile rușinoase care i-au devenit a doua natură, apoi începe să facă din ce în ce mai mulți pași fără să cadă, până ce firea i se preschimbă din nou și ajunge la statura de om, adică de fiu al lui Dumnezeu după har.
Voința cea șubredă se reface treptat, după fiecare ridicare din păcat, căci orice ridicare îți dă încredere în Dumnezeu și în relația pe care o ai cu El. Iar încrederea în Dumnezeu alimentează voința și o întărește și mai mult pentru Dumnezeu și împotriva păcatului.
Așa se face că după fiecare luptă câștigată, voința devine din ce în ce mai puternică până ce câștigă înterg războiul cu patimile, iar omul redevine stăpân pe simțurile sale. Iată ce însemnătate are credința și pocăința: îl face pe om din nou liber, liber ca să-l iubească pe Dumnezeu și să urască de moarte păcatul care l-a robit mai înainte. De aceea și Raiul e plin de păcătoși pocăiți: că voința lor acompaniază desăvârșit voința lui Dumnezeu.
De aceea și viața aceasta pământească nu este altceva decât o școală în care trebuie să învățăm să ținem isonul voinței lui Dumnezeu cu propria noastră voință.
(Dan)
marcel
iunie 18, 2011 @ 4:22 pm
esti un scriitor bun dan, mi-ai dat o „doza” de motivatie ceea ce aveam si nevoie, sa scrii in continuare tot asa de multe articole si cu folos. Doamne ajuta! 😀
Viorel
iunie 19, 2011 @ 12:04 pm
@Dan
Frumos si cu mult Har scris articol.
daniel
iunie 19, 2011 @ 1:05 pm
Din punctul meu de vedere vointa este personala si are la baza increderea in propria persoana. Cu cat crezi mai mult in tine, in calitatile tale cu atat ai mai multe sanse de reusita in ceea ce iti propui. In caz de nevoie sau de posibilitati poti apela si la elemente exterioare propriei persoane.
Este foarte importantă în cadrul dezvoltării personale. Reprezintă capacitatea de a transforma intenţia în acţiune, chiar dacă se întrevăd dificultăţi în obţinerea lucrului dorit. Este puterea care dă impulsul de a porni la drum şi concentrarea de forţe fizice şi psihice pentru a pune lucrurile în mişcare. Un exemplu de „aplicare” a voinţei este încercarea de a lăsa fumatul sau a scăpa de alte vicii.
Înainte de a beneficia de voinţă, trebuiesc parcurse câteva etape:
Alegerea obiectivului dorit;
Crearea unui „plan de atac”;
Executarea planului.
Voinţa nu poate fi susţinută la cote maxime la nesfârşit, fiind de obicei temporară. Menţinerea voinţei necesită o concentrare deosebită, este foarte obositoare şi de aceea foarte greu de menţinut, de obicei apar alte lucruri care vor distrage concentrarea. Pentru a nu pierde concentrarea trebuiesc folosite o serie de metode pentru a menţine vionţa la cote maxime. Rezultatul este mai bun atunci când în loc să fie folosită voinţa direct în lupta cu problemele, aceasta este folosită în principal în lupta cu transformarea mediului, a obstacolelor sociale şi a obiceiurilor. Sau a prejudecatilor.
Viorel
iunie 19, 2011 @ 7:00 pm
@daniel
Ca sa nu mai iregistram esecuri pe calea exercitarii vointei proprii, nu ar fi mai bine sa chemam in ajutor pe Dumnezeu?
Calin Miron
iunie 20, 2011 @ 7:19 am
@daniel
Ce vrei sa spui concret, practic prin: 1. ”In caz de nevoie sau de posibilitati poti apela si la elemente exterioare propriei persoane.”
si 2. ” Rezultatul este mai bun atunci când în loc să fie folosită voinţa direct în lupta cu problemele, aceasta este folosită în principal în lupta cu transformarea mediului, a obstacolelor sociale şi a obiceiurilor. Sau a prejudecatilor.” ?
Laura Stifter
iunie 20, 2011 @ 3:07 pm
Daniel,
Cred că mult mai importantă decât încrederea în noi înşine este virtutea încrederii în Dumnezeu. 🙂 Ce poate fi mai minunat, mai dătător de bucurie, decât faptul de a ne încredinţa pe noi înşine, cu toată dragostea, Aceluia Care ne iubeşte în mod infinit? Ce sentiment poate fi mai sfânt decât încrederea în Hristos Dumnezeu? Ştiu şi înţeleg că-ţi este greu să accepţi această idee, dar… Sentimentul de încredere în cei pe care-i iubeşti te face fericit? Imaginează-ţi că infinit mai mult încrederea în Dumnezeu, viaţa trăită în dragoste faţă de El ne umple inima de fericire şi lumină.
„Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte.” (Blaise Pascal)
elena
iunie 20, 2011 @ 7:28 pm
Frumos articol! Dumnezeu ingadue ispite celor pe care ii iubeste, astfel ne arata cat IL iubim sau mai bine spus nu-L iubim caci mai mereu asta ii aratam Domnului nostru prin faptele si prin caderile noastre, lipsa noastra de iubire!” Da-mi Doamne dragoste asa incat sa uit de patimi”! Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului scrie in una din scrierile sale despre un crestin biruit de demonul desfranarii, cadea in fiecare zi in pacat si iarasi in fiecare zi se caia cu rugaciuni si lacrimi spunand „Doamne miluieste-ma si ia de la mine aceasta ispita, caci sunt biruit de placeri si nu mai indraznesc sa ma uit la icoana Ta cea prea curata si sa vad fata Ta cea prea dulce si sa ma bucur” si iesind din biserica din nou cadea in pacat insa nu deznadajduia si alerga mereu la mila lui Dumnezeu si aceasta pentru mai bine de 10 ani cand din nou dupa ce a pacatuit a alergat la biserica cu inima infranta si cu lacrimi se ruga sa-l izbaveasca Dumnezeu din mocirla pacatelor , atunci se arata diavolul in usa bisericii „protestand” in fata lui Dumnezeu si strigand” o salbaticie! De ce ma gonesti asa Iisuse Fiul lui Dumnezeu? Compatimirea Ta nemasurata ma invinge, de ce-l primesti pe acest desfranat si necurat care iti spune in fiecare zi minciuni si te neglijeaza?” iar vocea lui Dumnezeu din altar ii raspunse:”diavol viclean si ticalos, nu te-ai saturat ca ai inghitit lumea intreaga, ci alergi sa-l smulgi si sa-l inghiti si pe acesta care a gasit scapare la mila Mea cea nemasurata? Poti tu sa arati atatea pacate facute de el incat sa stea in balanta cu sangele pe care L-am varsat pentru mantuirea pacatosilor? De ce atunci cand vii cu pacatul, nu-l alungi, ci il primesti cu bucurie, sperand ca sa-l castigi? Si Eu , Care sunt milostiv si bun si i-am poruncit Apostolului Petru sa-l ierte pe fratele sau de 70ori cate7 in fiecare zi, adica de 490ori , Eu sa nu-l iert? Da il voi ierta si pentru ca alearga la Mine nu il voi refuza pana ce o sa-l castig”
Albinuta
iunie 20, 2011 @ 10:00 pm
Doamne ajuta,foarte frumos si folositor articol ,multumesc mult desii cu o oarecare intarziere ,de asemenea multumesc ellena pentru frumoasele randuri ,au venit ca raspuns la unele din intrebarile mele ,de mare folos ,multumesc Domnului pentru descoperirea acestei pagini ,ori de cate ori este nevoie de ceva care sa ma ajute sa trec peste incercari,gasesc aici mereu cuvinte frumaoase menite de a da nadejde ,Domnul sa va rasplateasca si sa va trimita tuturor tot ceea ce este de folos fiecaruia,multe bucurii
daniel
iunie 21, 2011 @ 4:36 pm
@Calin
Ce vrei sa spui concret, practic prin: 1. ”In caz de nevoie sau de posibilitati poti apela si la elemente exterioare propriei persoane.”
Adica la ajutor, prieteni, psiholog, horoscop, credinta, D-zeu etc. Orice element de care te ajuti sa iti mentii sau intaresti dorinta. Teoretic ar trebui sa poti face singur asta, intrinsec dar te poti ajuta cu elemente din cele enumerate