Reforma oricărei comunități (familii) are la bază exemplul propriu

Vreau în acest articol să vă împărtășesc din experiența mea câteva gânduri asupra puterii exemplului propriu. Veți vedea cum doar o singură persoană poate schimba mentalitatea unei comunități.

Auzim destul de des faptul că statul nu face, nu drege, nu creează condiții pentru muncă, nu crează un cadrul legislativ corespunzător pentru nu știu ce afaceri sau oportunități, nu ajută tinerii, nu reformează nu știu ce sistem, și așa mai departe. În parte este adevărat, dar nu trebuie să așteptăm reforma doar din partea statului ci trebuie să punem și noi osul la muncă. De fapt, noi suntem statul, pentru că în instituțiile statului ne perindăm tot noi, cetățenii români, și avem și noi responsabiltiatea de a îmbunătăți societatea în care trăim.

Ca să nu divaghez prea mult, voi merge pe un caz concret din care putem înțelege cum se pot schimba lucrurile. Din start îmi cer iertare pentru faptul că trebuie să divulg o faptă personală, pentru a exemplifica, e singurul mod prin care pot argumenta convingător puterea exemplului propriu.

Eu și familia mea ne-am mutat în acest bloc de aproape trei ani de zile și nu mai îmi aduc aminte când, dar știu ca la un moment dat am început să observ la intrarea în scară hârtii pe jos… de fapt pliante publicitare neîndrăgite de locatari și aruncate pe scară. Mi s-a părut urât să stăm în mizeria asta și orice om care calcă la noi în bloc să fie întâmpinat în acest mod. Am hotărât să le adun și să le duc în casă la coșul de gunoi.

Peste câteva zile iarăși se întâmpla același lucru… pliante pe jos aruncate la întâmplare. Le iau iar. Peste o săptămână iarăși. Peste o lună la fel și tot așa. Cred că a trecut mai mult de un an de când adun hârtiile de pe jos, deși uneori mi se părea inutil.

Ce vreau să vă spun este că de atunci și până astăzi lucrurile s-au schimbat și oamenii aruncă din ce în ce mai puține hârtii pe jos, dar știți de ce? În primul rând vă asigur că în majoritatea cazurilor nu m-a văzut nimeni adunând hârtiile, însă au văzut că pe scară este curățenie și le-a fost rușine să fie primii care aruncă.

Nu vi s-a întâmplat să vreți să aruncați ceva în natură și să vă uitați în jur și să vedeți dacă a mai aruncat cineva ceva acolo, ca să știți dacă „puteți” arunca și voi?

Pe baza acestui principiu psihologic, al turmei: „dacă alții au făcut înaintea mea înseamnă că e moral, și pot face și eu” au acționat și vecinii mei, care văzând că nu prea se mai aruncă hărtii pe jos, nu mai aruncă nici ei.

Mare mi-a fost mirarea să văd că ieri un sul de pliante mototolite erau puse sus lângă cutiile poștale. Probabil cineva, de rușine să le arunce jos, le-a pus acolo.

Știu, ați putea spune: „Există femeie de servici, să-și facă treaba!” dar femeia vine dimineața, pliantele vin pe la prânz și ajung pe jos după-amiază, iar până a doua zi stăm în mizerie.

Sincer, nu știu dacă au mai fost și alți vecini care au adunat pliante de pe jos, e foarte posibil, oricum tot ce știu este că astăzi în scara noastră se aruncă foarte rar plinate pe jos, fiind o scară curată, luminată și frumos mirositoare, ba chiar cu două icoane care te întâmpină la intrare.

Au fost zile când mi-era lene să le adun, sau aveam mâinile pline, însă mă sileam să fac asta. Au fost și cazuri când nu le-am luat, însă am încercat să fiu consecvent dorinței mele de a se păstra scara curată.

Apropo de asta, finul meu Viorel, era în Istanbul la o terasă amenajată pe trotuar, pe unde treceau foarte mulți oameni, și a scăpat jos un ambalaj de sandwich pe care a hotărât să-l ridice după ce va termina de mâncat. Ce credeți că s-a întâmplat? Un bărbat s-a oprit, i-a luat ambalajul și l-a aruncat la coș, fără să-i spună nimic. Ce faptă frumoasă! Nu l-a admonestat în niciun fel ci pur și simplu i-a dat un exemplu de decență și bună purtare. Vă dați seama ce rușinat s-a simțit Viorel.

Democratic, ar fi trebuit să ne întâlnim toți locatarii, să avem ședință și să ne anunțăm unii pe alții că nu e frumos să aruncăm pliante pe jos. Însă nu știm dacă la ședință ar fi participat toți locatarii ci doar reprezentații familiilor… și în plus de asta nu știm dacă toți ar fi fost la fel de consecvenți. E posibil ca ședința să fi rezolvat situația, însă nu cred că e o soluție mai bună decât a curăți fiecare scara când trece.

Totuși, cu cât este comunitatea mai mare cu atât este mai greu să anunți și să impui anumite comportamente morale. Prin extensie, gândiți-vă că defapt asta sunt legile statului pentru noi cetățenii țării: reguli morale prin care noi trebuie să conviețuim în pace și iubire fără a aduce suferință nimănui. Însă câți dintre noi respectăm în totalitate legile? (desigur, vorbim de toate legile care nu încalcă poruncile lui Dumnezeu)

Iată de ce exemplul propriu este mai puternic decât o lege, decât un tribunal care condamnă și împarte pedepse.

Exemplul propriu nu jignește pe nimeni, nu acuză, și nu se laudă cu fapta sa. Cine face binele face asta din convingere și nu împins de la spate.

Așa putem schimba comunitatea în care trăim, fie ea familie, loc de muncă, asociație, instituție, societate, etc.

Așa a rânduit Dumnezeu ca noi oamenii să fim mai impulsionați în a face binele de exemplul aproapelui nostru, decât de reguli și porunci.

Iată de ce este important să fim oameni morali, pentru că noi suntem cei care întrupăm standardele moralității în comunitatea în care activăm.

Prin urmare orice reformă are la bază schimbarea noastră proprie și prin noi a ”sistemului” și nicidecum invers. Cine așteptă schimbarea ”sistemului” pentru a se schimba el însuși, acela nu caută sincer schimbarea ci caută îndreptățire pentru păcatele sale.

Dacă sunteți nemulțumiți de țara în care trăiți, gândiți-vă că o mică parte din vină aveți și voi, nu doar ceilalți!

„Reforma” sufletească la care ne îndeamnă Hristos Domnul are la bază pocăința, adică exact conștientizarea greșelilor noastre și a zonelor in care n-am făcut destul pentru aproapele nostru.

Reforma oricărei comunități are la bază schimbarea noastră personală, pocăința, și faptele bune.

(Claudiu Balan)