Regăsirea

Eram acolo…

Mulţimea fremăta ca frunzele codrului înainte de furtună. Priveam de departe temându-mă de strivirile reci din privirile de gheaţă ale străinilor, temându-mă de îmbulzeala egoistă ce m-ar fi putut prăbuşi în praful drumului fără ca să îi pese cuiva.

Auzisem că o să vii şi mă tot ridicam pe vârful picioarelor când vedeam mulţimea mişcându-se ca un val de mare. Era doar o părere. Nu Te cunoşteam. Nu ştiam pe cine să aştept. Frământarea aceasta îmi secătuia sufletul. Simţeam dorul, deşi-mi păreai străin, un străin ascuns în suflet, un străin pe care parcă Îl cunoscusem cândva. Oare care e numele Tău real, nu cel cu care te aşteaptă mulţimea?

Un murmur şi o mişcare vălurindă îmi atrage privirea. Mă apropii cu teamă. Mă opresc gândindu-mă că aşa poate mă vei vedea şi vei şti că Te aştept. Dar ei nu Te lasă. Alerg pe o colină…cobor din nou mai mult rostogolindu-mă. Alerg iar spre mulţimea în mişcarea-i haotică. Nu Te văd, dar Te simt, Îţi simt valul de pace ce vrea să mă cuprindă. Cu o ultimă speranţă mă ridic pe vârful picioarelor şi Te zăresc doar pentru o clipă…Un chip de lumină, cu raze blânde în priviri, cu un surâs trist, m-a făcut să doresc Cerul. Mi-a fost deajuns clipa aceea. Mi-am plecat ochii şi inima şi m-am depărtat dincolo de colină, spre pădure. Mulţimea s-a depărtat gălăgioasă…

În liniştea poieniţei, mi-am ascultat inima. Un dor şi mai mare începu să cânte, şi lacrimi mai fierbinţi scriau poemul cel fără de cuvinte. Am început să strig: Unde eşti, Tu, cel ce mi-ai stârnit acest dor? Unde te voi găsi? Unde să le poruncesc picioarelor să Te caute?

După ceasul de strivire sub povara dorului, după ceasul de mângâiere la atingrea lacrimilor pe obrazul arzând de lumină, pornesc pe o potecă fără flori, fără rouă… Picioarele merg mai mult singure….Inima e-n Cer…sau poate a rămas acolo…în locul primei întâlniri, a întâlnirii de o clipă cât Veşnicia.

Merg rătăcind, merg alergând, merg plângând… Prima rugă răsare din pieptul meu: Vino către mine, Doamne! Un ecou prelung se aude, dar cu alte cuvinte: Vin către tine! Aşteaptă-mă!

Am tresărit şi m-am oprit… N-am mai rezistat să rămân în picioare. M-am prăbuşit în praful înserării. Am închis ochii aşteptând. Am simţit o atingere diafană pe umărul tremurând, şi o voce duioasă mi-a spus: ridică-te!

Oh! Ochii mei L-au recunoscut pe Cel ce era-n mulţime înconjurat de raze. Dorul meu cântă mai frumos ca nicicând! Lacrimile mele cunosc în sfârşit bucuria, mâinle mele cad moi… Dar mâinile Lui, încă sângerând, mă strâg la piept şoptindu-mi: Ah! De când te caut!..şi lacrima Lui a atins lacrimile mele…În jur înflorise Raiul…

Ne-am regăsit câutându-ne şi, de atunci, bucuria întâlnirii se numeşte Rai…se numeşte Cer…

( Mariana L. )