Reîntâlnirea cu cei cu care ne-am certat

Astăzi mi s-a întâmplat un lucru pe care-l tot trăiesc de atâţia ani în viaţa mea. M-am reîntâlnit cu o persoană de care mă despărţisem mai puţin amiabil. Este paradoxal cum aproape mereu mă reîntâlnesc cu persoanele cu care m-am certat, sau care s-au supărat ele pe mine din diferite motive. Paradoxal pentru că în momentul despărţirii m-am gândit: “Asta e… oricum nu mai am treabă cu el, oricum n-o să-l mai văd niciodată.”

Părintele Dumitru Stăniloae spunea:

“Aşa cum timpul e dat pentru libertatea persoanelor create, aşe e dat şi spaţiul pentru libertatea lor de a se apropia sau depărta, sau de a rămâne la distanţele la care sunt între ele. E dat un timp şi un spaţiu, pentru a întreţine „dorul” sau „dorinţa” între ele, însă pentru a le da şi putinţa de a se depărta când nu se iubesc.”

“Spaţiul poate fi astfel o realitate chinuitoare – dacă e folosit pentru evitarea comuniunii, şi o realitate pozitivă – când serveşte ca mediu de manifestare a unei comuniuni, care nu se confundă. Ca şi de timp, tot aşa şi de spaţiu se poate face un uz ambiguu, dar totdeauna ca de o formă a relaţiei. Spaţiul dă posibilitatea retragerii unui om din faţa altuia şi a apropierii lui de acela. Spaţiul e dat ca un interval, dar şi ca o legătură între om şi om, ca şi timpul. Putem conserva şi mări acest interval, dar îl putem şi reduce şi copleşi cu totul, cum putem face şi cu intervalul timpului.”

Firea noastră păcătoasă şi depărtarea noastră de Dumnezeu ne împinge aproape instinctual să ne depărtăm de cei cu care ne-am certat, dar această depărtare lasă un gol, o suferinţă chinuitoare în adâncul sufletului. Depărtarea aduce cu sine şi frica revederii, şi o frustrare permanentă în situaţiile în care acea persoană ar putea să apară.

Când aveam vreo 7-8 ani mi-aduc aminte că un băiat m-a lovit cu pumnul. Eu fiind mai grăsunel, mai puţin atletic şi fără a avea curajul să-l înfrunt faţă în faţă n-am reacţionat, dar mi-a rămas în inimă dorinţa de a mă răzbuna. După ceva timp m-a dus către Irinel, pe la spate şi l-am lovit cu pumnul şi apoi am fugit. Nici el n-a reacţionat, nu ştiu bine de ce, dar ştiu sigur că am rămas de atunci cu frica de a-l revedea, deşi el stătea la blocul din faţa mea, la 50 de metri. După aproape 20 de ani de atunci, acum câteva săptămâni m-am întâlnit pe stradă cu tatăl lui, care nu mă cunoaşte. Prmul instinct al meu la vedere lui a fost: “Dacă mă recunoaşte… dacă şi-aduce aminte… dacă se ia de mine.”

După 20 de ani de la acea faptă a mea, pe care tatăl lui Irinel aproape sigur nu o ştie, conştiinţa mea a reacţionat şi instinctual m-a luat o stare de frică în momentul întâlnirii. Mare taină este omul! Şi minunat este felul cum Dumnezeu ne-a creat.

Trecând peste asta, mi-aduc aminte cum am plecat de la primul meu job la BRD. Eram student în anul 3 la Facultatea de Știinţe Economice din Galaţi şi un prieten m-a ajutat să ajung să lucrez acolo la biroul de informaţii, la început fără bani şi apoi cu un contract pe 3-4 luni. Mama, familia şi prietenii erau foarte încântaţi şi-mi spuneau că e o mare oportunitate pentru mine. Am lucrat 3 luni şi am plecat de acolo din mai multe motive, fără să zic nimic, pur şi simplu n-am mai venit a doua zi la servici.

Au trecut câteva luni şi mama îmi tot spunea că am făcut o mare prostie, că trebuia să rămân, că a fost şansa vieţii mele. După multe insistenţe m-a convins să mă reîntorc şi s-o rog pe directoarea cu care eu nu mă înţelegeam bine să mă reangajeze. A fost foarte greu pentru mine să mă duc, dar am acceptat sperând că e pentru binele meu. M-am reîntâlnit cu multă frică şi strângere de inimă cu doamna Dima care mi-a spus după o discuţie scurtă: “Ai pierdut trenul vieţii tale!”. Am plecat plângând de acolo şi de atunci mi-am pus în gând să nu mă mai reîntorc niciodată la o persoană cu care m-am certat, sau care s-au supărat pe mine. Dar m-am înşelat.

Uitându-mă în urmă, vă pot spune că de atunci am mai lucrat la 6 firme şi de la toate mi-am dat demisia, din motive personale. Paradoxal m-am întors la 4 din ele pentru a mă reangaja deoarece nu-mi găseam alt job.

O vorbă românească spune: “Lasă mereu loc de bună ziua! acolo unde te duci!” sau “lasă-ţi mereu uşile deschise”. Eu nu prea făcusem acest lucru şi totuşi a trebuit să mă reîntorc şi să vorbesc cu cei pe care îi părăsisem cu ceva timp în urmă.

Exemplele pot continua. Mi-aduc aminte cum am vândut apartamentul din Bucureşti şi cum era cât pe ce să intru într-o stare de conflict juridic cu un posibil cumpărător, după ce ne-a încurcat, amânând cumpărarea apartamentului. Ne-am despărţit de Alina, persoana respectivă, apelând la alt posibil cumpărător dar după puţin timp am aflat că nu mai puteam vinde apartamentul decât după ce închidem precontractul pe care-l făcusem cu primul doritor. A trebuit să o sunăm şi să o rugăm să meargă cu noi la notar pentru a ne ajuta în acest sens. Dacă ne-am fi certat înainte de asta s-ar fi ajuns cu siguranţă la un proces civil, pentru că noi nu puteam vinde apartamentul din cauza ei.

Acum ceva timp m-am întors iarăşi la o persoană, de care mă despărţisem pentru că-mi făcuse viaţa grea, şi de care acum aveam nevoie pentru a-mi semna o hârtie. Dumnezeu m-a readus din nou în faţa aceluia pe care l-am judecat.

Aproape de fiecare data mi se întâmplă acest lucru şi vă spun sincer că mi-este frică să mai dezămagesc pe cineva sau să supăr, sau mai rău, să mă cert şi să ne despărţim mai puţin amiabil. Mi-e frică pentru că după fiecare astfel de despărţire rămâne în sufletul meu o părere de rău, o mustrare de conştiinţă şi o frică adâncă de a mă revedea cu aceste persoane. Toate izvorăsc bineînţeles din mândria mea şi din părerea de sine, de frica să nu fiu criticat şi acuzat.

Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni:

“Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi.” (Flp 2:3 )

Vă recomand cu dragoste să nu vă certaţi cu nimeni, să lăsaţi mereu loc bună ziua!, să iubiţi pe ceilalţi, să-i iertaţi, să-i înţelegeţi şi mereu să lăsaţi o uşă deschisă în inima voastră pentru oricine, chiar dacă alţii v-au închis-o pe a lor.

Aşa cum vedeţi, Dumnezeu din multa iubire pentru noi oamenii şi din dorinţa Lui de a ne comporta ca fraţii unii faţă de alţii aşează lucrurile în aşa fel încât să ne reîntâlnim chiar cu cei de care fugeam şi pe care-i judecam. Poate uneori noi am greşit, şi timpul ne face să înţelegem asta. Poate e bine să reînnoim noi relaţiile cu cei cu care ne-am certat sau de care ne-am depărtat.

Mândria ne opreşte adesea să refacem prietenii vechi sau relaţii care la un moment dat au fost foarte frumoase.

Dragul nostru Apostol Pavel zice iarăşi:

“Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?” (1Co 3:3 )

Uităm sau considerăm că porunca Domnului de a ne iubi vrăjmaşii nu este pentru noi. Dar această poruncă tradusă ar însemna cam aşa: “împăcă-te cu toţi, iartă tot răul pe care l-ai suferit, acceptă-i pe toţi aşa cum sunt, rezolvă-ţi supărarile în mod amiabil cu cei care ţi-au greşit foarte puţin dar şi cu cei care ţi-au greşit foarte mult. Cere-mi ajutorul Mie! şi eu îţi voi da ocazia şi puterea de a te împăca şi de a-i iubi pe toţi!”

E o lege nescrisă a creaţiei lasătă de Dumnezeu între noi, să dai ochi în ochi cu cel cu care te-ai certat, şi asta se întâmplă pentru a ne descuraja să ne mai certăm.

Cine are urechi de auzit să audă! Cine ia aminte, va pune în practică poruncile Mântuitorului, cine nu, va suporta chinul frustrărilor sufleteşti.

„Deci zicea Iisus către iudeii care crezuseră în El: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8:31-32)

(Claudiu)