Reîntoarcerea barbarilor [răspuns la ideea prelevării de mostre ADN ale voievozilor români]

Acum 3 zile, pe 29 iunie 2012, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, agenţiile de ştiri din România anunţau cu litere de-o şchioapă „momentul adevărului”: o echipă de cercetători prelevau mostre de ADN de la o serie de voievozi români aparţinând atât dinastiei medievale a Basarabilor, cât şi urmaşilor acesteia.

Scopul demersului, trâmbiţat de clica celor din mass-media, este cât se poate de onorabil: „Domne, să aflăm dacă erau români!”

Trebuie să recunoaştem că este o premieră mondială ca un neam, prin propriile instituţii de cultură, să treacă la interogaţii, întemeiate pe metode de măsurare rasiste, asupra propriilor conducători care le-au scris paginile unei istorii fabuloase la care cei de azi, atât de bicisnici, nu pot nici măcar visa.

La originea acţiunii stă activitatea de după 1989 a unor grupuri bine finanţate şi mediatizate care l-au folosit pe fostul „Legione Etrangere Francaise”, omul bun la toate, mercenarul ce îndruma prin Ciad, în anii 70, guverne marionete care serveau interese franceze, să re-scrie istoria României.

De ani de zile suntem hărţuiţi de Neagu Djuvara sau Daniel Barbu cu mereu aceleaşi teze. Nici un amănunt discutabil din istoria formării Ţării Româneşti nu le-a scăpat manipulatorilor de profesie. Orice cărămidă ce nu se potrivea întocmai, putea fi folosită pentru a şubrezi temelia. Aşa cum se exprima Gobbels, „o minciună spusă de 1000 de ori este tot o minciună, dar atunci când o spui de un milion de ori devine adevăr”, aşa şi bravii noştri „boieri ai minţii” şi profesori de ştiinţe politice, ajutaţi de mass-media, au tot insistat. Asupra a ce?

Despre întemeierea Ţării Româneşti, pe scurt

Spre deosebire de Moldova, despre întemeierea căreia atât sursele interne cât şi cele externe, în special maghiare sunt neechivoce când descriu o primă întemeiere statală sub Dragoş, controlat de coroana maghiară, pentru ca apoi Bogdan din Cuhea (Maramureş) să se elibereze de sub tutela Ungariei, iar urmaşii săi să creeze un stat independent, cu atribuţiile de rigoare (titulatură, monedă proprie, armată, cancelarie, graniţe stabile), despre momentul şi persoana aflată la originea întemeierii Ţării Româneşti izvoarele sunt neclare.

Astfel, se cunoaşte că Basarab I a învins la Posada Regatul Ungariei şi a obţinut independenţa statului. Rezonanţa turanică a numelui l-a făcut pe Iorga să se întrebe asupra originii etnice a întemeietorului, fără a putea tranşa o problemă oricum secundară. Fiindcă, indiferent de originea lui Basarab (pe tatăl său l-ar fi chemat Tihomir, nume de origine slavă, sau Thocomerius (origini cumane, turcice) acesta era bine integrat în societatea românească.

Precizăm că Basarab I, potrivit pomelnicelor de la Câmpulung și Râmnicu Vâlcea, a fost căsătorit cu Marghita, cu care a avut doi copii: viitorul domn Nicolae Alexandru (1352 – 1364) și Teodora, căsătorită cu țarul Bulgariei, Ivan Alexandru al Bulgariei.

În actele emise de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, se face referire la Basarab I ca fiind „schismaticul şi necredinciosul nostru voievod”, termenul schismatic având înţelesul de „ortodox”.

Necropola de la biserica domnească de la Curtea de Argeş (amănunte aici) nu lasă urme de îndoială asupra dreptei credinţe a voievozilor depuşi întru adormire în acest lăcaş ortodox, un Saint-Denis românesc.

Cumani şi maghiari

Cumanii erau nomazi păgâni ce îşi aveau centrul la nordul Mării Negre şi Mării Caspice şi care controlau militar şi cnezatele şi voievodatele de la est şi sud de Carpaţi. Este plină istoria timpurie a ruşilor kieveni de referiri la poloveţii din nordul Mării Negre. Înfrânţi de tătari la Kalka, cumanii din vest se retrag în Ungaria, unde trec la catolicism (40.000 de corturi).

O parte mică dintre cumani, conduşi de Jonas, ajung în Bulgaria, iar urmaşii acestuia vor întemeia dinastia Terter (sau Tertereș), având o pronunţată identitate vreme de veacuri şi aparţinând clanului Terteroba.

Se observă uşor că problema cumană este una care îi priveşte îndeosebi pe maghiari. Regele Ungariei și-a luat din 1233 și titlu de rege al Cumaniei. Există o relaţie plină de solidarizări şi conflicte între maghiari şi cumani, a cărei istorie s-ar întinde pe sute de pagini. Pentru publicul din România este însă puţin cunoscut acest aspect, încât „misterioşii” cumani sunt repede conectaţi cu fapte cunoscute nouă (e firesc, aşa funcţionează logica umană, legi de ceea ce îţi este cunoscut). Ne întrebăm dacă denumiri precum Comana sau Vadul Cumanilor sau numele nu ştiu cărui boier nu sunt argumente pentru o etnogeneză cumano-română.

Dar istoria Ungariei este plină de cumani, fără a crea astfel de „probleme”. După primirea celor 40.000 de corturi (cca. 200.000 de cumani, un număr foarte mare atunci), Ungaria se vede confruntată cu următoarele probleme:

• Cumanii voiau să locuiască doar împreună şi nu risipiţi prin toată ţara

• Obişnuiţi cu traiul nomad, nu respectau proprietăţile şi culturile sedentarilor maghiari de la 1230.

Aşa se ajunge ca regele lor, Kuthan, să fie asasinat de nobili maghiari, iar cumanii să prade Ungaria drept răzbunare. Pentru repede doritorii de sinteze, este de observat că o simbioză dintre un popor nomad şi unul sedentar este foarte greu de realizat, inclusiv dacă au aceeaşi religie.

Ulterior, regele Béla al IV-lea, i-a colonizat pe cumani lângă Tisa, iar Ştefan, fiul lui Bela, se va căsători cu Elisabeta, fiica lui Kuthan, pentru a pecetlui împăcarea.

Fiul lui Ştefan şi al Elisabetei este cunoscut în istoria Ungariei ca fiind Ladislau al IV-lea Cumanul (Kun Laszlo în maghiară) pentru pronunţata sa identitate cumană. Se îmbrăca precum un cuman, se purta în consecinţă şi nu avea încredere decât în garda cumană şi în ostaşii cumani recrutaţi. Slab integrat, a fost excomunicat (era catolic de formă) şi ucis. Şi istoria cumanilor în Ungaria se poate urmări veacuri după aşezarea din secolul XIII.

Atenţie, încă îi regăseam pe cumani, având autonomie, în timpul împărătesei habsburgice Maria Tereza, la 1760!

Istorie şi manipulare

Şi totuşi. Plecând de la un amănunt minor, originea etnică a primului voievod al Ţării Româneşti, s-a reuşit crearea unei întregi teorii, cu vădite intenţii propagandistice. Care ar fi acestea:

1. Plecând de la posibila origine cumană a lui Basarab, Neagu Djuvara extinde şi concluzionează de aici că statul însuşi ar fi fost întemeiat de cumani, care cumani însă sunt extrem de discreţi la noi, nici o sursă nepomenindu-i. Urmele lăsate în limbă sunt nesemnificative, aşa încât N. Djuvara se vede nevoit să apeleze la tot felul de presupuneri şi asocieri forţate pentru a le găsi urma. Astfel, românii ar fi învăţat meşteşugul războiului de la cumani, uitând că „arcus – arc”, „sagitta – săgeată”, „scutum – scut”, „spatha – spadă” sunt pur latine! Chiar să presupunem că unele grupuri cumane ar fi rămas la noi, deşi nu obişnuiau, este extraordinară puterea de asimilare a românilor: Toate numele urmaşilor lui Basarab sunt pur româneşti, sunt înmormântaţi în biserici ortodoxe şi se îmbracă după moda creştină a timpului! În niciun document emis de cancelaria domnească nu se întrevăd urme ale unei influenţe cumane în limbă! Să nu uităm că Laszlo Kun al Ungariei a murit la 1290, adică e contemporan cu Tihomir şi posibil Basarab. Nici un document maghiar nu face referire la Basarab „Cumanul”, căruia i se spune schismaticul valah!

Chiar dacă tatăl lui Basarab ar fi fost cuman (nu este o ipoteză imposibilă), este de remarcat, repet, extraordinara putere de asimilare a românilor.

1. Deşi vorbeşte despre întemeierea statului, deseori Neagu Djuvara, în mod voit, extinde teoria şi asupra formării poporului, ceea ce este cu totul altceva. Mai exact, noi, românii, abia odată cu fuziunea avută cu poporul cuman suntem cei de azi, până atunci fiind „în curs de formare”. Cui foloseşte asta: maghiarilor, care ar fi găsit în Transilvania nu români, ci daco-români, încă neformaţi ca popor! Este plin internetul despre consideraţii asupra originii noastre cumane. O eventuală „dovedire” prin probe ADN a origii turcice a lui Vlaicu Vodă ar declanşa o isterie anti-identitară. Cuplată cu daco-mania în curs de desfăşurare, ar conduce la o puternică deterioarare identitară (pentru românii pentru care mai contează lucrurile astea).

2. Cumanii vestici au primit botezul catolic şi o vreme a funcţionat în zona Focşanilor o episcopie catolică a cumanilor, înainte ca aceştia să se refugieze în Ungaria, de teama tătarilor, care îi urmăreau după episodul Kalka. De aici se desprinde o altă teză, susţinută de ani de zile de profesorul de ştiinţe politice Daniel Barbu, cu argumente rizibile, precum inelul unui voievod din necropola de la Curtea de Argeş, care ar fi cu însemne catolice (probabil era cumpărat de la Buda) sau o ipotetică schimbare a numelui de către Nicolae Alexandru, şi anume că primii voievozi români din Ţara Românească erau catolici, potrivit analogiei erau cumani, deci erau catolici.

În final, poate că nu vor fi puţini cei care se vor întreba: şi de ce să se ascundă ceva, vă este cumva teamă de adevăr?

Pentru cei care se joacă de-a rasismul, nu am de spus decât atât: Domnilor, ce ar fi rău ca toată „pătura superpusă” din mass-media, inclusiv „intelectualii” lui Neagu Djuvara de la „22”, „Grupul pentru Dialog Social” şi „Dilema”, de la H.R. Patapievici, soţii Perjovschi, Andrei Pleşu, Rodica Culcer la Andrei Gheorghe, William Totok, Mircea Cărtărescu şi Mircea Toma, cei care decid pe cine traduc şi pe cine publică în ţara asta, sau ce ştire intră pe prompter şi care ştire nu intră, să le prelevăm mostre de ADN. Ca să ştim „dacă sunt români”. Atât. Doar să ştim.

Vă este cumva teamă de adevăr, domnilor?

(Teodor N.)