Reîntoarcerea la Hristos

Orice subiect ne-am propune să abordăm are influenţe categorice din mediul social în care trăim.Tot ceea ce faci este pentru lume (fie şi indirect),  pentru buna funcţionare a acesteia; chiar şi meditaţia ta foloseşte cuiva în cazul în care obţii stări de care nu doar tu eşti preocupat; întrebările tale au fost şi ale celorlalţi; “calea ta” seamănă cu “a vecinului”; dorinţele tale le-au avut şi alţii în variate forme.

Unii simt mulţumire indiferent de conjunctura în care se află,  pe când alţii,  cu nimic nu pot fi impresionaţi.

Totul este o doar “un film”- după ce fac parte din el, se transformă în realitate. Depinde de cât de mult voim să ne implicăm, să ne “jucam”rolul, să reprezentăm într-un mod propriu “replicile” la asaltul de informaţii primit din exterior.

Partea tristă intervine când înlocuim “cartea de identitate” a credinţei cu superficialitate,  banalitate şi ridicol pe care le aplaudăm ori de cate ori avem ocazia. Lumea din jur poate însemna pentru noi un aspect îngrijorator al degradării morale constante,  ce distruge în fiecare aproape tot “bagajul” de lumină cu care am fost trimişi pe pământ,  însă putem accede la lumea reală,  care se desfăşoară la nivel spiritual.

Singura realitate pe care o percepem este conţinutul de adevăr care supravieţuieşte în noi vitregiilor timpului.

Desi nevăzut, sufletul nu este virtual. Când interiorizăm elemente destructive din afara noastră,  îl rănim; când înfăptuim un gând din partea noastra de “nevăzut”,  are efect în lumea materială. Fiecare dar primit de sus este imperios necesar să fie întors spre lumină,  pentru ca astfel creată interdependenţa Dumnezeu – om,  lumea să îşi limpezească natura înnegrită de răutate.

Atât de frumos ar trebui să fie în spaţiul dintre mine şi ceilalţi încât,  un copil să poată înţelege că aceasta e “lumea cu Dumnezeu”. Înainte de a pretinde celorlalţi să se îndrepte,  primul meu “pas” este cel mai dificil. Iar spre a putea fi “imitat” am nevoie de “ani” de răbdare. Omul este setat pe conceptul de “bine” însă,  ca orice “setare”,  se poate,  cu uşurinţă,  modifica. Depinde de fiecare persoană dacă urmează indiciile îngerilor căzuţi ori ale celor păzitori.

Durerea cea mai intensă a acestui veac e multitudinea de “goluri” spirituale,  de “rebuturi” ale minţii – un creier care se hrăneşte doar cu rutină,  cu regres de orice gen, cu fals, ipocrizie,  nu poate exterioriza, folosi decât ceea ce şi-a “programat”. Mai mult, se apelează la orice altă “terapie de vindecare” exceptând-o pe cea a lui Hristos.

Toate informaţiile “culese” de un om se păstrează pentru totdeauna,  mai puţin datele de identitate. Nu ştim cine suntem. Nu ni se spune Cine guvernează asupra noastra,  Acel Cineva care are grijă să nu ne opintim în prea multe probleme provocate DOAR de noi. Copiii Îl cunosc “teoretic” pe Dumnezeu. Intervenţia Lui rămâne necunoscută,  fiind pusă pe seama unor “teorii” care,  pesemne,  ar putea explica orice. Copiii de azi sunt adulţii de mâine,  oamenii “responsabili”,  care ar trebui să discearnă între bine şi rău.

Acest “circuit”,  la cel mai mic “defect” informativ,  cade,  se autodistruge pentru ca noi să rămânem orbecăind după lumina pe care,  intenţionat,  n-am mai dorit să o simţim,  să o “lucrăm”.

Fără să ne întoarcem la origini,  riscăm să ne înlăturăm identitatea.Suntem şocati cum,  peste ani,  ne opreşte cineva pe stradă, ne întreabă ceva din Biblie,  ne oferă câteva pliante cu mesaj “religios”,  ne invită la “Casa Domnului”. Necunoscând ortodoxia cu Hristos, accepţi învăţăturile unui cult despre care,  de asemenea,  nu ştii nimic.Ajungi să o excluzi pe Maica Domnului,  pe sfinţi, pe preoţi din viaţa ta,  fără să analizezi măcar minimal ce presupune asta. Deodata,  remarci goliciunea ta interioară. Setul de valori în care credeai înainte iţi este invalidat, călcat în picioare în schimbul altuia nou pe care nu reuşeşti să ţi-l apropii. Parcă nu e locul tău acel “loc de rugăciune”,  nu îţi oferă totul. A fost un val exaltarea ta,  pe când tu ai plătit cu multă confuzie şi regrete. Precum fiul risipitor (ai contestat semnul Crucii,  ai oferit mărgăritarele tale – darurile celeste – porcilor, oamenilor care nu împărtaşesc acelaşi crez cu al strămoşilor tăi,  de care te-ai despărţit fără să priveşti în urmă),  te întorci. Te mustră episodul în care mama,  înlacrimată,  te îndemna să nu te lepezi de bijuteriile veritabile ale ortodoxiei…

A trecut o zi,  o saptamana,  lunile s-au scurs aproape fără să ţii seama de asta,  şi numai simplul gând că HRISTOS te-a adus la REALITATE,  că ţi-a “deschis” cu blândeţe,  ochii,  te face să zâmbeşti de fericire. De data asta eşti sigur că nu e doar “un val”. Ţi-e dor acum să intri într-o biserică unde se slujesc Tainele Sfinte,  biserica în care ai primit un nume prin botez,  unde tu pierzi lacrimi calde ca să câştigi pacea cu tine însuţi prin Dumnezeu. Chiar dacă vei călca strâmb, chiar dacă nu ai citit Biblia în totalitate şi chiar dacă nu te angajezi în polemici pe teme crestine, ţi-ai recăpătat titlul de CREŞTIN ORTODOX, ai revenit ACASĂ.

Ţi-ai dat seama că eşti în “locul” potrivit fiindcă numai aici “te simţi bine”.Nu e doar o emoţie trecătoare, ca şi “vizitarea” altor “case” – e însăşi starea trăirii în Hristos.

De-acum,  te raportezi lumii mai calm,  înveţi să fii un exemplu pozitiv fiindcă ai un nume dat de Hristos.

Numai conştientizându-ţi libertatea poţi fi un bun model. Nu e mare concurenţa, fă acest “antrenament”!

Merită,  când ai un Dumnezeu atât de mare!

(Alina)