Oare relaţia cu Dumnezeu poate fi atât de simplă?

Până acum credeam că înţeleg multe din câte mi se spuneau în legătură cu Dumnezeu: că mă iubeşte, că e aproape de mine mereu, că e implicat în orice s.a. Însă am observat ulterior că de fapt nu înţelegeam cu inima, ci doar raţional şi o astfel de înţelegere nu prea lasă urme de durată în suflet pentru că nu există trăirea (implicit şi implicarea emoţională).

În cele mai dramatice clipe din viaţa mea Dumnezeu a fost prezent atât de sincer şi încurajator, deşi nu L credeam. Am riscat şi am încercat să am încredere în El mai întâi înainte să disper. Mă sperie foarte tare totul şi viaţa… e înfricoşătoare, dar faptul că El nu se dezice de mine şi pentru că nici eu nu mă dezic de El, sau cel puţin îmi doresc să fiu cu El – altfel viaţa mea n-ar avea niciun sens, mă încurajează de multe ori.

Anul trecut mi s-a întâmplat ceva drăguţ, care m-a făcut să zâmbesc tot timpul rămas din acea zi (era pe seara). Voiam să chiulesc de la un curs era de la 16 la 18 (nu mai ştiu exact) şi ştiu că nu aveam deloc dispoziţia necesară să mai rămân şi la acel curs pentru că eram şi cu un profesor pe care nu-l prea agream. Atunci m-am oprit în dreptul facultăţii şi L-am întrebat pe Dumnezeu care e voia Lui: Să rămân? Să nu rămân? Şi am ales să rămân deşi aparent n-am primit niciun semn. Am ajuns în clasa m-am aşezat singură pe un rând întreg şi când mi-am plecat privirea pe banca scria „Te iubesc!” Chiar m-am amuzat de întâmplare.

Poate sunt prea exagerată cu asta, dar eu cred că Dumnezeu e cel mai prezent în lucrurile smerite şi mici. Pe mine personal lucrurile mici m-au bucurat cel mai mult, când priveam cum cele mai tainice şi mici dorințe ale mele se împlineau deşi nu credeam că va fi posibil vreodată ca Dumnezeu să-şi piardă timpul cu nimicuri. Dar m-a ajutat să cred că de fapt orice e posibil şi că El plânge cu mine şi se bucură cu mine şi că orice nimic al meu e atât de important pentru El.

Uneori cred că Dumnezeu uita de mine, că nu-I pasă de mine de fapt, şi asta pentru că nu văd eu binele din spatele răului care mi se întâmplă. Dar şi atunci vreau să cred că El e cu mine şi pentru acest gând îmi trimite o întărire şi primesc o mângâiere de la părintele duhovnic, de la prietenii pe care El mi i-a dăruit, şi faptul că ei îmi spun că vor fi alături de mine oricum aş fi şi oricât de mizerabilă aş fi nu s-ar îndepărta de mine. Aceste mici gesturi din partea acestor oameni fac să vibreze corzile credinţei şi încrederii în El, deşi imaginea mea despre El e uneori atât de distorsionată, şi mă gândesc că încă puţin să am încredere în El, că nu e atât de înfricoşător şi răzbunător cum mi-L prezintă mintea mea şi că dacă aceşti oameni ai Lui mă iubesc aşa mult şi mă alină… atunci El cum trebuie să fie?!

Oare relaţia cu Dumnezeu poate fi atât de simplă ca acest gest de praznicul Înălţaţii Sfintei Cruci când l-am dus pe fratele meu de 5 ani, Filip, (are sindromul Down) să se împărtăşească, iar la plecare i-am spus „să-I facă pa” lui Doamne-Doamne… şi I-a făcut cu mâna?!

(Georgiana Alina)