Renașterea spirituală a monahismului românesc în sec. al-XVIII-a prin prezența Sf. Cuvios Stareț Vasile de la Poiana Mărului
Ca îndrumător al Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski, marele stareț al Mănăstirii Neamțului, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a contribuit la o mai bună cunoaștere pe pământul românesc a învățăturilor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, mai ales a isihasmului și a rugaciunii inimii, pe care le-a deprins la Sfântul Munte Athos, și pe care le-a transmis ucenicilor și monahilor dornici de o trăire spirituală adâncă. Întâlnirea dintre cei doi mari monahi reprezentativi pentru monahismul ortodox pe pământ românesc, a dus la echilibrul care trebuia păstrat pentru stabilitatea și continuitatea tradiției răsăritene, lucru înfăptuit la Mănăstirea Trestieni din județul Buzău.
Se cunoaște faptul, că zona din Buzău și Vrancea era pătrunsă de o bogată prezență spirituală și avea o istorie profundă cu privire la viața și activitatea monahală. În această zonă, „viața monahală a fost prezentă în Eparhia Buzăului și Vrancei încă din secolele III-IV, așa cum o atestă existența unor biserici rupestre din acel timp”[1], precum și „activitatea preotului Audius, despre care s-a spus că a fost eretic, dar mai nou s-a constatat că era doar schismatic, deoarece refuza să serbeze Sfintele Paști după regula stabilită de Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic”[2].
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a fost un mare trăitor și practicant al rugăciunii lui Iisus însușită de la Sfântul Munte Athos, iar existența isihasmului pe pământ românesc este legată de prezența sa.
S-a născut pe la anul 1692 în localitatea Poltava[3] din ținutul Ucrainei, unde pe vremuri se aflau mulți români. Cu privire la copilăria și tinerețea Cuviosului Părinte Vasile avem puține date. Astfel, aflăm că: „ s-a născut din părinți dreptslăvitori, care l-au hrănit nu numai cu pâine, dar și cu cuvântul lui Dumnezeu. Încă din fragedă copilărie s-a arătatat înclinat spre cele duhovnicești și era dornic să cunoască Legea lui Dumnezeu. Participa cu luare aminte la sfintele slujbe, lucru care l-a făcut să iubească viața îngerească a călugărilor, căci auzise cuvintele Mântuitorului care zice: „Dacă dorește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16,24). Cugetând adânc la acestea, dar și la alte învățături ale Domnului, n-a zăbovit mult timp întru cele deșarte ale lumii, ci ridicându-și mintea către munții virtuților, a ales calea cea îngustă și sfântă a monahismului. A petrecut mai mulți ani din tinerețea sa în aspre nevoințe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Moșenski, la miazăzi de cetatea Kievului, cercetând pentru folos sufletesc pe toți monahii îmbunătățiți din acele locuri și copiind pentru sine scrieri ale Sfinților Părinți despre rugăciune și despre viața monahală”[4].
Mai târziu, „din pricina prigonirii credinței în părțile Ucrainei, precum și din cauza interzicerii vieții pustnicești în Rusia, Cuviosul s-a hotărât să-și părăsească patria, venind în Țara Românească, (împreună cu ucenicul său Mihail și cu alți călugări) unde monahismul era înfloritor”[5]. Aflând că în țara noastră, numită Grădina Maicii Domnului există multă râvnă monahală, a ajuns în Țara Românească pe la anul 1713 și s-a stabilit la Mănăstirea Dălhăuți din județul Vrancea, unde a și rămas vreme de aproape douăzeci de ani[6]. „În acest timp Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40 de călugări munteni, moldoveni, ardeleni și ruși, făcând din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă. După ce a fost hirotonit ca preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mănăstirii Dălhăuți și vestit povățuitor de suflete. Prin anii 1730-1733, starețul Vasile reînnoiește spiritual Schitul Poiana Mărului și se mută în el cu 12 ucenici. În această calitate, conduce duhovnicește toate schiturile din Munții Buzăului și ai Vrancei. Unul din ucenicii săi a fost cuviosul Paisie Velicikovski, pe care îl primește în schitul Trestieni pentru câțiva ani, iar în anul 1750 în muntele Athos”[7].
După aceste două decenii petrecute la Mănăstirea Dălhăuți, loc care devenise o adevărată școală duhovnicească de rugăciune și loc de adevărată și înaltă trăire duhovnicească, dar și căutat tot mai mult de locuitorii din satele din apropiere, Cuviosul Vasile pleacă mai adânc în Munții Buzăului, căutând un loc mai retras de lume, lângă shiturile Trestieni și Cârnu, loc unde întemeiază o adevărată oază de spiritualitate și trăire monahală asemănătoare celei de la Sfântul Munte Athos[8].
Pe la anii 1730-1733, Sfântul Cuvios întemeiază Schitul Poiana Mărului și ajunge în calitate de stareț să conducă toate schiturile din Munții Buzăului, primind ajutor pentru ridicarea schitului de la domnitorul Constantin Mavrocordat, căci „găsise loc potrivit pentru o viață mai pusticească”[9].
În mănăstirile și schiturile care erau sub duhovniceasca sa oblăduire, Sfântul Cuvios a stabilit reguli noi de viață monahală, punând accent pe rostirea continuă a rugăciunii lui Iisus, rostită în duh de smerenie, o deasă și sinceră spovedanie, practicarea postului și obligativitatea participării la Sfintele Slujbe, în special la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, zicând că practicarea rugăciunii lui Iisus îi dă celui care o rostește cu smerenie, având binecuvântarea duhovnicului, o stare de smerită evlavie, o bucurie lăuntrică și o liniște interioară, precum și o stare de încredere în puterea lui Dumnezeu[10].
În asemenea condiții, acest iscusit dascăl al rugăciunii, punea mai ales accent pe ascultare, pe lectură și pe rugăciune. În acest fel a reușit să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc de la mijlocul secolului al-XVIII-lea, ajungând la măsura marilor părinți ai ortodoxiei”[11].
Rânduiala nouă adusă de Sfântul Cuvios Vasile, avea la bază învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfințior Părinți dar și practicile isihaste ale acestora[12], și îi conducea pe monahi într-o adevărată și desăvârșită armonie de înălțare a minții și a inimii permanent către Domnul Iisus. A participând împreună cu aceștia la copierea în limba slavonă a multor manuscrise originale, adevărate valori pentru viața bisericească în general, și pentru viața monahală în special: „A copiat o serie de manuscrise în limba slavonă și a scris câteva lucrări originale în slavona bisericească: – Cuvânt înainte sau înainte călătorie la cartea Iui Grigorie Sinaitul, înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul, – Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca, – Adăugire sau cuvânt pre urma la cartea Sfântului Nil de la Sorsca.- Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere. – Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie (tipărită la Neamț în 1816) ș.a. Opera sa a fost de îndată tradusă în limba Română și copiată în zeci de manuscrise. Se cunosc șapte manuscrise slave copiate la schitul Poiana Mărului, din care patru cuprind unele din lucrările menționate; Unul (ms. 756) este copiat de starețul Vasile, iar un altul, cuprinzând versiunea slavă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”, a fost copiat tot de el”[13].
A rânduit pentru monahii pe care îi conducea mai multe reguli de trăire monahală, precum: trăirea în desăvârșita dragoste și ascultare; ruperea pornirilor prin iubirea tăcerii și a smereniei; practicarea neîncetată a rugăciunii inimii sau rugăciunii lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul -, chiar înainte de despătimire; practicarea postului; impunerea unei vieți simple prin renunțarea la cele materiale – sărăcia de buna voie; păzirea curată a mintii; mâncarea o dată pe zi; împărtășirea săptămânală; citirea zilnică a Sfintei Scripturi și a sfinților Părinți și participarea cu regularitate a tuturor monahilor la săvârșirea slujbelor bisericești, „toate acestea contribuind cel mai mult la curentul monahal înnoitor care a odrăslit în Schitul Poiana Mărului”[14].
Primele și cele mai importante căi de trăire monahală pe care le vedea Sfântul Cuvios Vasile, și pe care le-a implementat în mănăstirile și schiturile conduse de el, au fost: Prima: „viața de obște; a doua: viața în doi sau trei, numită și calea de mijloc sau împărătească, având toate în comun; a treia: pustnicia, cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinți și desăvârșiți, după ce mai întâi au parcurs primele două căi”[15].
Așadar, prin toată activitatea monahală desfășurată pe pământ românesc, Sfântul Cuvios Vasile, intitulat de la Poiana Mărului, deși era străin de neam, dar frate întru Hristos Domnul cu toți monahii, care mulți erau de alt neam, a adus și statornicit în viața monahală românească modul de înaltă trăire duhovnicească existent la Sfântul Munte Athos, bazat pe poruncile și sfaturile evanghelice lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos, dar și pe învățăturile Sfinților Părinți în special pe regulile Sfântului Vasile cel Mare. Pentru toate acestea, rămâne un reper de urmat pentru toți cei care practică și conduc viața monahală, meritând respect și adevărată cinstire.
Autor: Pr. Stanciu G. Radu
