Respectul pentru muncă, dreptate și ordine în poporul nostru

Matematicienilor le place să rezolve probleme. Rezolvarea unora durează clipe, iar altele nu îşi găsesc rezolvarea nici după ce o viaţă de om a fost consumată în procesul căutării. Însă o categorie deosebită o constituie aceea a problemelor din vieţile noastre, din trăirile noastre, din relaţiile noastre, care depăşesc ca dificultate orice exerciţiu din culegerile de matematică. Din această categorie face parte şi o dilemă cu care ne-am confruntat dintotdeauna şi care, din nefericire, foarte adesea a fost ignorată: lipsa de grijă (de atenţie; de preţuire) pentru propria persoană şi, în acelaşi timp, pentru cei din jurul nostru (sau altfel, şi mai riguros: lipsa de dragoste creştinească pentru aproapele nostru). Poate veţi fi surprinşi că am inclus şi lipsa grijei pentru propria persoană; nu trebuie, voi explica imediat.

Problema de mai sus este echivalentă cu răcirea dragostei în inimile oamenilor – o problemă străveche. Vremurile în care trăim nu sunt, cu siguranţă, o excepţie, ci, dimpotrivă, reuşesc să înfăţişeze consecinţele problemei enunţate. Situaţia în ţara noastră (şi nu numai), este tulbure. Discuţiile oamenilor tind, cel mai adesea, să atingă, în mod inevitabil, subiectul crizei economice, al insuficienţei banilor. Însă multe aspecte aflate la originea acestei probleme sunt lăsate de-o parte.

Se întâmplă adesea ca noi să admirăm (poate chiar să invidiem) poporul german pentru bunăstarea de care se bucură chiar şi într-o perioadă în care multe dintre ţările lumii duc o luptă grea pentru a-şi dezvolta economiile naţionale, sau, mai rău, pentru a le salva de la căderea într-o stare de recesiune şi mai accentuată. Dar câţi dintre noi înţeleg cu adevărat, în profunzime, lucrurile elementare pe care poporul lor le realizează pentru a-şi asigura un astfel de trai? Lucruri precum respectul lor pentru muncă, pentru dreptate şi pentru ordine.

Suntem, fără îndoială, conştienţi că germanii preţuiesc valorile din urmă mai mult decât o facem noi, dar de ce nu ne trezim din amorţirea care ne cuprinde? Ei nu le preţuiesc elogiindu-le, ci aplicându-le. Oare acel respect pentru muncă nu ar însemna de fapt, şi respect pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru? Respect pentru noi înşine, pentru că prin muncă ne valorificăm tot potenţialul pe care l-am primit de la Dumnezeu, iar valorificându-l îi aducem mulţumire lui Dumnezeu şi astfel dobândim liniştea Lui. Şi respect şi pentru ceilalţi, pentru că muncind punem în slujba lor abilităţile cu care ne-am născut (şi pe care aveam datoria să le cultivăm până la limita puterilor noastre, tot spre folosul nostru şi al lor).

Oare dragostea nu cere şi respect? Nu îi respectăm pe cei pe care îi iubim şi nu aşteptâm la rândul nostru din partea lor respect? Oare acel respect pentru dreptate nu înseamnă şi respect pentru noi înşine (cine şi-ar dori să fie nedreptăţit?) şi pentru cei care ne înconjoară (nu ne dorim ca şi celor de lângă noi să li se facă dreptate, atunci când avem dragoste pentru ei?)? Cine l-ar nedreptăţi pe cel pe care îl iubeşte? Apoi, nu cumva respectul pentru ordine presupune şi o grijă pentru noi înşine (cine îşi doreşte ca haosul să domnească în viaţa sa?), dar şi pentru cei din jur (le-am dori celor dragi nouă să aibă dezordine în vieţile lor?)?

Printr-un respect desăvârşit pentru muncă, dreptate şi ordine, oare nu ne-am dobândi şi noi românii, ca popor, un trai decent, care să dureze şi să fie ancorat în valori sănătoase? Ce ar mai însemna criza economică pentru noi? O perioadă de încercări şi atât. Liniştea nu am pierde-o într-o asemenea măsură, precum se întâmplă în prezent, pentru că am şti că de mult timp ne-am propus să dăm tot ceea ce avem pentru a fi harnici, drepţi şi civilizaţi înaintea lui Dumnezeu (valorile acestea fiind doar o fărâmă din dragostea desăvârşită la care suntem chemaţi să ne ridicăm de către Domnul).

Cel ce face voia Domnului nu are de ce să îşi piardă liniştea şi speranţa. Ceea ce ne frământă astăzi este şi o conştientizare tacită a lipsei noastre de grijă în a ne fi clădit un viitor mai bun. De multe ori ne dăm seama că am apucat-o pe o cale care duce către neîmplinire, dar nu reuşim să ne întoarcem şi să ne îndreptăm. Trăim o abandonare tragică a propriilor vieţi şi nu încercăm să le regăsim.

Mi se va spune probabil că în paragraful anterior am vorbit la modul ideal, despre un popor român ideal. Şi ce dacă? Să nu tindem către perfecţiune? Atunci către ce (desigur că nu ar trebui să ne impunem să fim, efectiv, concret, în faptă, perfecţi; ci doar să ne apropiem cât este omeneşte posibil de perfecţiune, ceea ce, pe scurt şi simplu, presupune bunăvoinţă şi să dâm tot ce este mai bun din noi; ce este greşit în această abordare?)? Să acceptăm să coborâm ştacheta? Dacă da, cât să o coborâm şi până când? Cine decide cât de mult să o coborâm? Şi care ar fi efectele asupra vieţilor noastre? Să privim în jurul nostru: nu am făcut deja aceasta? Cum arată societatea în care trăim – rezultatul deciziilor sau indiferenţei noastre?

Şi mi se va mai spune că noi românii nu putem fi, în ansamblu, ca popor, astfel: harnici, drepţi, civilizaţi, pentru că întotdeauna ne vom diviza în: cei care vor să facă bine şi cei care vor să profite de bunătatea celorlalţi (de fapt, astfel se întâmplă în orice comunitate, într-o anumită măsură; nu este o problemă nouă). Această obiecţie este într-adevăr bună şi confruntarea cu rezultatul pe care îl implică această împărţire în vieţile noastre este dureroasă.

Este dilema pe care o auzim adesea (la nivel personal, aici): de ce să fiu eu bun dacă cei din jur strică ce creez eu, sau dacă sunt indiferenţi? Vă mărturisesc sincer că singura soluţie eficientă şi completă pe care eu o pot intui la această problemă este credinţa în Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, în existenţa şi mântuirea sufletului, în posibilitatea de a petrece veşnicia în preajma Dumnezeului care este Iubire, ştie că, în ciuda tuturor greutăţilor (uneori înfiorătoare sau fără sfârşit) pe care le întâmpină, Dumnezeu cunoaşte dorinţa lui de a deveni şi a rămâne bun, cunoaşte chinurile lui în această lume, suferinţa lui, singurătatea lui, şi îi oferă pacea Sa, dragostea Sa, mângâierea Sa şi speranţa că îşi va primi răsplata în Împărăţia Cerurilor pentru că a dorit din toată fiinţa lui să îşi păstreze în suflet iubirea, smerenia, curăţia, dreptatea şi toate cele bune.

Dar de ce să reducem întreaga noastră existenţă la problema banilor, a condiţiilor materiale (tot mai bune) de care vrem să beneficiem şi, dincolo de acestea, la mândria de a avea mai multe decât ceilalţi? Spre ce folos? Zilnic se amplifică dezbinarea: dispar prieteniile, se destramă până şi familiile şi se distrug, pur şi simplu, anumite relaţii esenţiale între oamenii comunităţii. Pentru cei care consideră că exagerez, voi fi mai explicit. Prietenii cu siguranţă nu se mai leagă într-un mod frumos între oameni dacă obiectivul lor principal în viaţă este crearea de avere; este clar că atunci când va fi pus în situaţia nefericită de a alege între a-i rămâne alături unui prieten şi anumite oportunităţi (care să îi ofere posibilitatea obţinerii de unor venituri mai mari), vor fi, desigur, preferate oportunităţile din urmă. Astfel de lucruri se întâmplă uneori, din păcate, chiar şi în cazul celor mai puternice prietenii; banul are puterea aceasta perfidă de a-l transforma pe om.

Că se ajunge la astfel de lucruri urâte este vina noastră, a celor care promovăm excesiv nevoia pentru bunuri materiale din vieţile noastre. La fel cum s-a întâmplat în situaţia prieteniei de mai sus, se poate întâmpla şi în interiorul familiilor. Câţi copii nu şi-au abandonat părinţii din dorinţa de a-şi face avere sau carieră pe cont propriu? Câţi părinţi nu şi-au abandonat copii pentru a beneficia de un trai mai uşor, mai lipsit de griji? Astfel de lucruri distrug vieţile oamenilor.

În privinţa relaţiilor dintre oamenii aceleiaşi comunităţi, să privim societatea românească actuală. S-a ajuns ca anumite categorii deosebit de importante să fie reduse la nimic: medicii, cercetătorii, oamenii de cultură, profesorii, şi lista poate continua. Vina este colectivă: nu mai preţuim cum se cuvine cunoaşterea, munca, sacrificiul, devotamentul şi uităm prea des că acestea nu îşi au rădăcinile în aspectele materiale ale vieţii, ci în viaţa interioară a omului. În anumite situaţii, se încearcă descurajarea directă, făţişă, a tinerilor din a se specializa pentru astfel de meserii care în prezent au devenit „înjositoare” şi prost plătite. De ce să se facă medic, cercetător sau profesor, sau om al artelor, al culturii, dacă poate, la fel de bine, cu abilităţile pe care le are, să lucreze în domenii mult mai bine plătite? Înţeleg raţionamentul, însă ce se va întâmpla cu copiii noştri? Cine se va îngriji de sănătatea lor, de educaţia lor, de transmiterea valorilor noastre? Nu merită măcar ei sacrificiul nostru? Iarăşi, poate pare că exagerez. Din câte se pare, ţara funcţionează încă. Pot fi de acord cu această afirmaţie. Însă pentru cât timp vor mai „merge” lucrurile „şi aşa”? Şi, chiar dacă starea actuală se va menţine şi nu ne va fi mai rău, de ce să nu încercăm să ne valorificăm întreg potenţialul? Să facem tot binele pe care îl putem face, până la capăt? Pentru că „merge şi-aşa”?

Poporul german nu a ajuns unde este cu o astfel de mentalitate, dacă dorim să vorbim despre latura economică. Iar din perspectiva nevoilor nemateriale ale omului, cu siguranţă că o stare de amorţire, de neputinţă, de indiferenţă, nu poate aduce împlinire. Atunci când iubim pe cineva, oare nu dăm tot ce avem noi mai valoros pentru a-l ajuta? Ne mulţumim în a-i oferi puţin, când putem mult mai mult? Noi înşine putem să ne simţim împliniţi în a fi comozi, în a fi incompleţi?

Dragostea pentru cei din jurul nostru nu are un cost material. Nu avem nevoie de o economie puternică pentru a ne trata semenii cu respect, pentru a ne respecta pe noi înşine, pentru a fi demni şi sinceri. Suntem liberi să cultivăm aceste valori. Că atrag ele după sine, de multe ori, foarte mari necazuri din partea acestei lumi, este o cu totul altă problemă, una gravă. Dar ce sunt aceste necazuri pe lângă mângâierea lui Dumnezeu? Chiar Apostolii Mântuitorului au trecut prin acestea. Iată ce mărturisea Sfântul Apostol Pavel: “Noi întru toate suntem necăjiţi, dar nu striviţi; în stări fără ieşire, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; totdeauna purtând în trup mersul spre moarte al lui Iisus, aşa ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.” (2 Corinteni 4, 8-10). Sau, ce ne mai rămâne nouă pe lumea aceasta dacă îl pierdem pe Dumnezeu, care este Iubire? Cine sau ce Îi poate lua locul în vieţile noastre?

Problema răcirii dragostei în inima omului este demnă de toată atenţia noastră. Este însă dificil de rezolvat în condiţiile în care în jurul nostru se perpetuează în mod constant caricaturi ale lui Dumnezeu. Omul uită cine este Dumnezeu şi ce îi oferă El. Omul uită, de asemenea, cine este aproapele lui şi de relaţia de interdependenţă care există între toţi cei de pe acest pământ. Chiar nu trezesc un răspuns în sufletele noastre cuvintele rostite în slujba Sfintei Liturghii: “Că Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui.” Sau cuvintele Mântuitorului, care a venit să ofere tututor speranţă şi motiv de bucurie sau îndreptare: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine niciodată nu va înseta.” (Ioan 8, 12), sau „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (Ioan 8, 12), sau “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri!” (Ioan 11, 25-26), sau “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).

Am uitat oare cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Iubirea rabdă’ndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufeşte, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviinţă, nu-şi caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ţine’n seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabdă; iubirea niciodată nu se trece.” (I Corinteni 13, 4-8) şi pe ale Sfântului Apostol Ioan: “(…) Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 8)? “Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v’am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii.” (Ioan 13, 34-35). Astfel a grăit Mântuitorul nostru, al tuturor, cel ce a revărsat peste noi dragostea Sa.

Câteva cuvinte din “The River of Fire”, de Dr. Alexander Kalomiros, 1980 (cuvinte pe care le-a selectat Părintele Stephen Freeman) mi se par foarte sugestive:

„Fără îndoială că trăim în vremea apostaziei prezisă pentru zilele cele de pe urmă. În practică, majoritatea oamenilor sunt atei, deşi mulţi dintre ei, din punct de vedere teoretic, încă mai cred. Indiferenţa şi spiritul acestei lumi domnesc pretutindeni. Care este motivul pentru această stare?

Motivul este răcirea iubirii. Iubirea pentru Dumnezeu nu mai arde în inimile oamenilor, şi, în consecinţă, iubirea dintre noi este moartă, de asemenea. (…)

Vedeţi voi, cel rău a reuşit să îi facă pe oameni să creadă că Dumnezeu de fapt nu ne iubeşte, că El, de fapt, se iubeşte doar pe Sine, şi că El ne acceptă doar dacă noi ne comportăm cum vrea El să ne comportăm; că El ne urăşte dacă nu ne comportăm cum ne-a ordonat El să ne comportăm, şi că este ofensat de nesupunerea noastră atât de tare încât noi trebuie să plătim pentru aceasta prin torturi eterne, create de El în acest scop. Cine poate iubi un torţionar? Chiar şi cei care încearcă, din greu, să se salveze de la mânia lui Dumnezeu nu pot cu adevărat să-L iubească. Ei se iubesc numai pe sine, încercând să scape de răzbunarea lui Dumnezeu şi să reuşească să obţină fericire eternă, prin a reuşi să fie pe placul acestui Creator de temut şi extrem de periculos. Percepeţi calomnia făcută de cel rău către atotiubitorul, în totalitate binevoitorul şi în mod absolut bunul nostru Dumnezeu? De aceea în greacă cel rău a primit numele de diabolos, „calomniatorul”. „

Din păcate, rezolvarea de astfel de probleme foarte dificile şi de o importanţă vitală nu face obiectul matematicii omeneşti. Culegerea de probleme a vieţii nu se lasă a fi rezolvată prin mijloace pur raţionale şi limitate. Căci dacă ar exista o ecuaţie în care să încapă toate datele şi toate necunoscutele problemei enunţate, a răcirii dragostei, s-ar găsi cu siguranţă numeroşi matematicieni pricepuţi care să încerce să o rezolve. Însă, părăsind această analogie, să ne dăm seama că este nevoie de o (re)deschidere a sufletului omului către frumuseţea lumii care ne înconjoară, către frumuseţea din sufletele celorlalţi. De o (re)deschidere către suferinţele, necazurile sau nenorocirile lor. De lacrimi vărsate pentru greşelile trecutului. De speranţă pentru un viitor plin de iubire. Este nevoie ca omul să Îl (re)descopere pe Dumnezeul pe care L-a uitat, dar care îl aşteaptă. Este nevoie de Iubire.

(Cătălin Ionuț Ene)