Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român
„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. … pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])
De-a lungul unei istorii ostile, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.
Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost aşa rămânem”) exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor, la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, în cuvintele lui Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].
Înfrăţirea cu firea şi cosmosul
Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de D. Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a rupt de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”.
Această înfrăţire a sa cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc marii cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – putem înţelege şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.
Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină, subliniind că, în lumina acestei viziuni, „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat în străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă, de asemenea, această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.
Irina Bazon
Sursa: Tezaru-Românesc.ro | Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român
