Manipularea din mass media privind proiectul minier de la Roşia Montană (II) – Reclamă mascată prin pălăvrăgeală nesfârşită

Deşi unele instituţii de informare în masă par să îşi fi pierdut simţul ridicolului şi încă mai fac pe mortu’ în păpuşoi cu privire la intensitatea mişcărilor de protest împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană, altele s-au prins că această strategie a eşuat. Tăcerea nu le este de folos lor, care trebuie să păstreze măcar aparenţa că pun preţ pe încrederea şi respectul publicului, dar mai cu seamă este contrară intereselor principalului furnizor de publicitate – Roşia Montană Gold Corporation (RMGC).

Pentru că deschiderea sezonului de proteste (1 septembrie) era anunţată de mult, maşinăria de propagandă a RMGC era pregătită să reacţioneze. Tocmai atunci a dat publicităţii un sondaj suspect, potrivit căruia 68% (?!) dintre români sunt favorabili proiectului. Culmea tupeului, fără să scrie vreun rând despre proteste, nenumărate portaluri de ştiri reluau sondajul, care fusese realizat fix în săptămâna dinainte ca Guvernul să trimită în Parlament controversata lege privind proiectul minier.

În primă fază, s-a crezut că cea mai simplă metodă de ucidere a subiectului va fi ignorarea lui. Totuşi, odată ce consecvenţa miilor de oameni care ies pe străzi a depăşit aşteptările, s-a trecut la altă abordare. E drept că ea presupune un efort mai îndelungat, dar trista experienţă a ultimelor decenii de regim democratic arată că, până la urmă, orice temă adusă în dezbatere publică poate fi îngropată, cu cinică perseverenţă, sub mormane de vorbărie. Tot astfel cum, metru cub cu metru cub, nu mai puţin de opt munţi din Apuseni ar urma să fie distruşi.

Văzându-se atacată cu vehemenţă, prin mai multe voci – nu doar ale celor din stradă, ci şi pe bloguri şi Facebook, şi nu doar în România, ci în zeci de oraşe de peste hotare – compania multinaţională (cu o participare de circa 20% a Statului Român) trebuia să contraatace. Dar nu prin comunicate oficiale, ci prin diverşi jurnalişti, chipurile independenţi şi bine “informaţi”, care să conteste temeinicia celor scandate de protestatarii acuzaţi a fi manipulaţi sau cel puţin “neinformaţi”, fie şi dacă or fi având sincere idealuri ecologiste.

Ceea ce contează este să se dea impresia de dezbatere autentică, de onestă punere în discuţie a subiectului fierbinte care i-a scos pe oameni din case, însă totul trebuie ticluit în aşa fel, încât să fie induse publicului concluziile adecvate intereselor RMGC. Aparent, cu cât sunt aduse în atenţie mai multe aspecte, cu atât creşte “eficiența” dezbaterii. În fapt, se întâmplă exact invers. Se pune accent pe detalii nesemnificative, nu se definesc întrebări-cheie, aşadar nici nu se răspunde la ele, iar relevanţa comentatorilor şi a “experţilor” este îndoielnică.

Ce autoritate morală pot avea aceiaşi şi aceiaşi analişti şi lideri de opinie care lasă impresia că se pricep la toate (dedesubturi de politică internă, geopolitică, economie, bârfe mondene, fotbal etc.)? Ei ştiu “să facă din vorbe” pe oricine, îl pot intimida pe orice veritabil specialist într-un domeniu (dar care, poate, nu este obişnuit cu ipostaza de a fi pus în faţa reflectoarelor), însă nu ştim niciodată în slujba cui sunt.

De data aceasta s-a putut vedea clar cine îi plăteşte. Mai întâi, jurnaliştii aflaţi în solda RMGC (poate nu direct, ci prin organismele media la care lucrează, aservite companiei miniere) au început “să numere în minus” coloanele de manifestanţi, ajungând la estimări mai mici decât cele ale Jandarmeriei, instituţie despre care se presupune că are cele mai obiective mijloace de măsurare a mulţimilor de oameni. Ulterior, ignorându-se mesajul principal al celor de pe străzi (care cer să nu se înceapă exploatarea minieră) s-a trecut la denigrarea acestora şi la căutarea unor motivaţii ascunse în spatele protestelor.

Dacă mişcările de stradă ar fi fost violente şi anarhice, s-ar fi mers pe ideea că este vorba de “huligani” care nu merită luaţi în seamă, ci supuşi rigorilor legii. Pentru că nu a fost cazul de aşa ceva, s-a bătut monedă pe faptul că marşurile şi mitingurile sunt prea bine organizate, prea ample şi prea bine coordonate pentru a nu fi ceva “necurat” în spatele lor.

Aceleaşi instituţii media care, la începutul anului 2012, afirmau că manifestaţiile împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi a Guvernului condus de Emil Boc erau declanşate de Uniunea Social-Liberală (USL), au acuzat şi de această dată protestatarii că sunt “plătiţi”. Doar că destui dintre cei aflaţi la proteste în iarna lui 2012 au ieşit pe străzi din nou. Oare acum scandează împotriva finanţatorului de altădată?!

Greu de crezut, astfel că a fost invocată imediat o sursă de finanţare mai plauzibilă: miliardarul american (născut în Ungaria într-o familie de evrei) George Soros. Magnatul a fost acuzat ba că deţine acţiuni la Gabriel Resources (GR, principalul acţionar al RMGC), ba că este certat cu principalul acţionar al GR, israelianul Beny Steinmetz, şi că ar vrea să se răzbune pe el, ba că finanţează multe dintre ONG-urile ecologiste şi civice reprezentate la proteste.

Că o fi real sau nu amestecul lui Soros – este irelevant pentru fondul problemei: are România sau nu are nevoie de exploatarea minieră respectivă? Faptul că, în timpul aşa-zisei “revoluţii” din decembrie 1989, în afara miilor de oameni de pe străzi “şi-au făcut jocul” şi servicii secrete din URSS, SUA, Ungaria şi alte ţări nu pune la îndoială buna-credinţă a celor care strigau “Jos Comunismul” şi care voiau dărâmarea regimului lui Nicolae Ceauşescu, nu neapărat asasinarea lui taman în sfânta zi de Crăciun, după o mascaradă de proces.

Desluşind încrengătura de ONG-uri, grupuri de reflecţie, asociaţii, programe de finanţare şi de studii care stau la baza aşa-zisei “societăţi civile” din mai multe state ale lumii, poate că se va descoperi un “amestec” al miliardarului Soros şi în cazul de faţă. Amprenta lui apare în numeroase evenimente controversate ale ultimilor ani (crize financiare, “revoluţiile portocalii” de la mijlocul anilor 2000, “Primăvara Arabă” din 2011, protestele antiguvernamentale din Rusia, Belarus sau Republica Moldova etc). Totuşi, cu greu s-ar putea pune pe seama unui singur om, fie el putred de bogat şi extrem de influent, deznodământul final al unor afaceri politico-economice foarte complicate.

Aceste ipoteze au captat atenţia multor autodeclaraţi analişti imparţiali, care s-au străduit să arunce insinuări de natură să erodeze încrederea oamenilor în temeinicia motivelor de protest, ba chiar să pună la îndoială rostul ONG-urilor într-o societate democratică. Şi dacă a invoca un nume controversat precum al lui Soros nu a fost destul, şansele ca publicul din România să se scârbească definitiv de subiectul Roşia Montană au crescut odată ce s-a purces la analizarea efectelor mişcărilor de stradă asupra actorilor politici.

Ce câştigă preşedintele Senatului, Crin Antonescu, prin anunţul că PNL va vota împotriva proiectului? Ce pierde premierul Victor Ponta prin succesiunea de bâlbe, care l-au adus în ipostaza ridicolă de fost adversar ferm (în campania electorală din 2012) preschimbat în actual susţinător fără rezerve al proiectului? Nu cumva, dintre toţi, cel mai mult câştigă ilegitimul preşedinte Traian Băsescu a cărui plecare de la Cotroceni au votat-o 7,4 milioane de români în iulie 2012? Se rupe sau nu USL din pricina divergenţelor privind proiectul RMGC?

Oricât de “sincer-echilibrate” sau numai “aparent-echilibrate” ar fi, asemenea detaliate analize sunt profitabile celor care sunt în goană de audienţă, nu publicului. Ele nasc cascade de întrebări şi multiple ipoteze, lăsând oamenii pe gânduri şi amăgiţi să afle “continuarea în ediţia de mâine”. Totuşi, nu lămuresc ceva, nu limpezesc apele, ci doar radicalizează poziţiile antagonice.

Cei care au în mână “pâinea şi cuţitul” deciziilor politice şi economice, dar ale căror conturi sunt alimentate de RMGC, nu se lasă înduplecaţi de cei care atrag atenţia asupra efectelor dezastruoase ale unui astfel de proiect asupra României. Nici cei ieşiţi pe bulevarde şi în pieţe nu pot să pună botul la basmele privind “beneficiile” exploatării. Cât despre cei care nu au vreo opinie fermă, cel mai adesea sunt cuprinşi de lehamite. Şi aceasta este în avantajul RMGC.

Obiectivul acestor dezbateri (care survin perioadei iniţiale de tăcere asupra subiectului) este să zăpăcească oamenii, să facă audienţă. În subsidiar, cu orice preţ, trebuie să se sugereze că proiectul minier este “bun”, pe când “răi” sunt adversarii săi.

Celor mai mulţi dintre cei care “împart dreptatea” prin mass media (din studiouri TV, pagini de ziar sau de internet) nu le pasă, cu adevărat, de succesul în afaceri al RMCG. Imediat ce ar înceta să vireze bani, reputaţia companiei ar fi sfâşiată de actualii săi adoratori. În aceeaşi măsură, acestor hiene în blană de jurnalişti nu le pasă nici de efectele catastrofale pe care le va avea proiectul, odată ce ar fi pus în practică.

Aceşti falşi apărători ai interesului public (de a fi informat corect) nu slujesc decât idolului lor. Iar audienţa este un idol mereu flămând căruia i se aduc ofrande bunul simţ, echilibrul, decenţa, imparţialitatea, onestitatea şi alte valori care stăteau la temelia misiunii (odinioară demne) de jurnalist.

Bogdan Munteanu – MunteanUK