O rugăciune plină de tânguirea câderii în păcat
Am să aștept ca omul slăbănog să ma bage cineva în scăldătoare?
Tu toate le știi, știi necazul cel cumplit al sufletului meu…
Am să Te găsesc șezând la fântână ca femeia samarineancă?
Tu știi cât de mult îmi lipsești…cât de departe sunt de Tine
Ai să vii la mine să mă ridici din moarte ca pe Lazăr?
Tu știi cât de moartă e inima mea…
Îmi vei vindeca sufletul de lepra precum ai vindecat pe cei 10 leprosi?
Tu știi toată durerea mea și orice colț al sufletului meu Tu Îl vezi…
Ai să vii la nunta mea sa-mi dai binecuvântare ca in Cana Galileii?
De te va ruga Măicuța Ta, vei veni Bunul meu?
Vei primii lacrimile mele precum le-ai primit pe cele ale desfrânatei?
Căci mult am obosit, mult am greșit, mult m-am îndepărtat
Multe pietre am adunat, mult nisip am strâns, în noroi m-am cufundat
În plăceri am umblat și mult Te-am uitat…
Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta
Miluiește-ma Bunule după dragostea Ta
Miluiește-ma Mântuitorul meu după voia Ta
Miluiește-mă că fără Tine nu pot să trăiesc….
(O păcătoasă)
elena
mai 24, 2011 @ 10:00 am
cred ca e o rugăciune pe care ar trebui sa o spunem fiecare in parte…” Milueşte-mă că fără Tine nu pot să traiesc”!
Laura Stifter
noiembrie 3, 2011 @ 2:09 pm
Amin!
În „Canonul de pocăinţă” al Sf. Andrei Criteanul – o slujbă minunată – sufletul omenesc căzut în păcat este asemănat cu Lazăr, pentru care Hristos plânge şi pe care îl înviază. 🙂 Aceeaşi analogie dintre suflet şi Lazăr am găsit-o şi la unul dintre Sfinţii Părinţi… Din păcate, nu mai reţin exact dacă la Sf. Ioan Cassian sau Sf. Ioan Scărarul. În orice caz, aşa cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cea mai mare minune săvârşită de Dumnezeu este… „învierea celor vii”.