Rugăciunea – calea creaţiei

Rugăciunea este, indeosebi, lucrarea omului duhovnicesc, prin care este pus în lumină faptul că el este zidit ,,după chipul ş asemănarea” lui Dumnezeu – ne rugăm pentru că suntem zidiţi ,,după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1:26). Atât de strâns se uneşte omul cu Dumnezeu în rugăciune, incât el oglindeşte desăvârşirea dumnezeiască în existenţa sa trupească şi o reflectă în felul în care urmează vieţii Domnului.

Rugăciunea este întoarcerea omului către Dumnezeu, tinderea zidirii spre lumina Celui Nezidit. Purtând în sine suflarea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu şi chemând Numele Său, omul atrage asupră-şi „cercetarea” (cf Iov 7 :18) Lui. Omul de rugăciune devine ,,biserică a lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:16), iar Domnul Îşi întoarce pururea ochii şi inima către el şi-l pecetluieşte cu Numele Său (cf 3 Împ. 9:3). Această împreună-lucrare de întoarcere a omului către Dumnezeu şi a lui Dumnezeu către om naşte o legătură personală, o părtăşie între ei. Pentru om, această legătură este adâncă şi dătătoare de viaţă.

Înainte de cădere, această legătură era luminoasă şi nemijlocită. Durrmezeu, precum scrie Sfântul Grigorie Palama, ,,S-a arătat în chip văzut omului ca [omul] să poată urma Lui”. Însă când omul a pierdut vederea lui Dumnezeu, Acesta a venit El Însuşi în lume, în chip de om. Aşadar, rugăciunea este mijlocul cel mai de preţ şi fără de care părtăşia omului cu Dumnezeu nu este cu putinţă.

Părintele Sofronie defineşte rugăciunea ca pe o „creaţie fără de sfârşit”, pentru că prin aceasta omului i se dăruieşte privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu in desăvârşirea sa ca persoană. El primeşte harul de a se arăta lucrător al desăvârşirii principiului ipostatic din el? (Ce înţelege Părintele Sofronie prin ,,principiu ipostatic” şi ,,persoană”? Deşi el spune că persoana nu poate fi definită, am putea spune că ea este darul lui Dumnezeu către om, prin care acesta se face stăpân pe firea sa. Cu alte cuvinte, când primim chiar cea mai mică pocăinţă de la Duhul Sfânt, noi supunem înfrânării toate simturile noastre şi fiecare mişcare a inimii şi a minţii noastre; aşa înviază omul prin harul lui Dumnezeu. Aceasta este persoana. Eu nu am definit persoana, ci mai degrabă am descris-o. Principiul ipostatic este tocmai acest dar pe care Dumnezeu ni 1-a dat spre a putea cuprinde toată Fiinţa dumnezeiască – desigur, sub forma energiilor Sale – şi toată fiinţa omenească.)

Prin mijlocirea rugăciunii, energia Dumnezeului celui Adevărat pătrunde întreaga fiinţă a omului şi îi dă puterea de a se sârgui spre împlinirea chemării sale. Cu cât rămâne mai mult în rugăciune, cu atât sporeşte împotrivirea sa la tot ceea ce vatămă sau zădărniceşte rugăciunea (Rugăciunea naşte rugăciune.)

Lucrarea acestei nevoinţe este minunată şi ziditoare, plină de înţelepciune şi însuflare, de frumuseţe şi măreţie. Inima este locul unde se cultivă împărtăşirea lui Dumnezeu cu omul, şi acolo Duhul lui Durnnezeu Se descoperă, lucrează şi Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înăuntru şi se uneşte cu inima. Astfel, inima se lărgeşte spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos. (Îmi place acest cuvânt, ,,se lărgeşte”; este de la Sfântul Pavel (cf 2 Cor. 6: 11, 13). El îi îndeamnă pe corinteni: „Lărgiţi şi voi inimile voastre !”) Prin urmare, întreaga nevoinţă a rugăciunii are ca scop descoperirea şi cucerirea inimii.

Calea spre împlinirea acestuia este împiedicată doar de slava deşartă. Sfântul Siluan spune iară şi iară că smerenia este de cea mai mare însemnătate, pentru că mândria împiedică dragostea. Puteri de dimensiuni cosmice se unesc împotriva rugăciunii (cf Ef. 6:12), şi lor li se adaugă însăşi firea omului căzut. Când însă împotrivirea faţă de aceste puteri nimicitoare se înteţeşte şi darul de Sus al rugăciunii se înmulţeşte, atunci răsare şi bucuria nădejdii în biruinţa cea mai presus de lume a lui Hristos. Dar pentru ca să atingă desăvârşirea acestui fel de rugăciune, pe care Părintele Sofronie o defineşte ca ridicare a lumii zidite din căderea sa, omul este supus la o mare încordare şi trece prin multe şi felurite stări.

Trece de la stări de mare înălţare duhovnicească la un simţământ de pustiire lăuntrică şi de la o creştere la o împuţinare a ,,puterii sale de rugăciune”. Aceste schimbări ale stărilor prin care omul de rugăciune trebuie să treacă cu sârguinţă şi cu toată inima îl călăuzesc spre nepreţuita cunoaştere a tainei căilor mântuirii. (Părintele Sofronie vorbeşte adesea despre ,,taina căilor mântuirii”. Pentru fiecare persoană există o cale unică spre Dumnezeu şi îndrumătorii duhovniceşti ar trebui să descopere această taină ca să poată arăta fiecăruia calea mântuirii sale.)

Dar mai presus de toate, aceste schimbări ale stărilor îl călăuzesc pe om la nepreţuita experienţă a smereniei. Cunoştinţa şi experienţa îi povăţuiesc mintea şi inima şi în îngăduie să deosebească acele lucruri bine plăcute lui Dumnezeu şi să-şi ţină atenţia şi dorirea îndreptate spre ele.

Arhimandrit Zaharia Zaharou – „Lărgiţi şi voi inimile voastre!”