S-au umplut toți de Duhul Sfânt

La Cincizecime s-a revărsat harul lui Dumnezeu nu numai peste Apostoli, ci şi peste întreaga lume ce se afla împrejurul lor. I-a înrâurît şi pe cei credincioşi şi pe cei necredmcioşi. Ce spun Faptele Apostolilor?

„Şi când a sosit ziua Cmcizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede … şi s-au umplut toţi de Duhul Sfant şi au început să vorbească în limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi … şi s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa”. (Fapte 2, 1-6).

În vreme ce Apostolul Petru vorbea în limba lui această limbă se preschimba chiar în acelaşi timp în mintea celor ce-l ascultau. În chip tainic, Duhul Sfânt îi făcea să înţeleagă cuvintele sale în limba lor, tainic, pe nesimţite. Aceste lucruri minunate se săvârşesc prin lucrarea Sfântului Duh. De pildă, cuvântul „casă” ar fi fost auzit de cel ce ştia franceză „maîson”. Era un fel de străvedere; auzeau în propria lor limbă. Sunetul lovea în ureche, însă lăuntric, prin luminare de la Dumnezeu, cuvintele se auzeau în limba celor care ascultau. Părinţii Bisericii nu descoperă foarte vădit tâlcuirea Cincizecimii, temându-se de răstălmăciri. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Apocalipsa lui Ioan. Cei neiscusiţi nu pot pătrunde înţelesul tainei Lui Dumnezeu.

Mai jos se spune: „ Şi tot sufletul era cuprins de teamă”. (Fapte 2, 43). Această teamă nu era teamă, era altceva, ceva străin, ceva neînţeles, ceva ce nu poate fi spus. Era frică sfântă, era umplerea, era harul. Era umplerea de către harul dumnezeiesc. La Cincizecime, oamenii s-au aflat într-o asemenea stare de îndumnezeire, încât s-au pierdut pe sine. Astfel, atunci când harul dumnezeiesc i-a adumbrit, i-a înnebunit pe toţi – în înţelesul cel bun – i-a înflăcărat. Asta m-a impresionat mult. Era ceea ce numesc eu câteodată „stare”. Era înflăcărare. Starea unei nebunii duhovniceşti.

Şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la lot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau (Fapte 2, 46-47).

„Frângerea pâinii” era Sfânta Împărtăşanie. Şi se înmulţeau necontenit cei ce se mântuiau, de vreme ce vedeau pe creştini întru bucurie şi întru curăţia inimii lăudând pe Dumnezeu. Acest întru bucurie şi întru curăţia inimii este asemenea cu acel şi tot sufletul era cuprins de teamă. Aceasta este înflăcărare, după cum este şi nebunie. Eu, când trăiesc asta, o simt şi plâng. Acesta este dumnezeiescul har. Aceasta este şi iubire către Hristos.

Ceea ce trăiau Apostolii între ei, şi simteau deplin această bucurie, s-a petrecut mai departe cu toţi prin înrâurire. Adică se iubeau, se bucurau unul de altul, se uniseră unul cu altul. Acest fel de vieţuire străluceşte, şi îl trăiesc şi ceilalţi.

„Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte”(Fapte 4, 32). Faptele vorbesc despre viaţa de obşte. Aici este taina lui Hristos. Este Biserica. Mai bune cuvinte pentru Biserica cea dintru început nu există. >>

(Ne vorbeşte părintele Porfirie, p. 158-160)