Să aleg oare viața monahală?
Majoritatea adolescenţilor care frecventează viața Bisericii îşi pun această întrebare, pentru că la această vârstă începe şi căutarea. În primul rând vreau să descriu viaţa monahală: în acest mediu trebuie să te porţi angelic, să ai o voce calmă, să păşeşti uşor, să nu ieşi în evidenţă, să ai dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de obşte. Ai de urcat treptele monahismului: frate, rasofor, călugăr, schima, pustnic, deci trebuie să te desăvârşeşti prin ascultare, rugăciune şi suferinţă.
Mulţi care urmează această cale considera că vor găsi pace şi bucurie, dar se dezamăgesc văzând că până şi în acest mediu există suferinţă… Da, pentru că aceasta este calea Ortodoxiei: suferinţă, lacrimi, sânge, chiar şi moarte, când slujeşti într-o mănăstire eşti răstignit, eşti pe Cruce şi faci ascultare, astfel ajungi la sfinţenie şi cu cât iubeşti mai mult pe Dumnezeu şi pe aproapele tău, cu atât pe zi ce trece te sfinţeşti.
Desigur, acestea sunt măsuri la care ajungi după ce treci prin nişte focuri şi te şlefuieşti, adică te curăţeşti şi te smereşti. Mulţi tineri visători, cred cu desăvârşire că la mănăstire toţi vieţuitorii se poartă cu blândeţe şi cu dragoste, dar se înşeală pentru că şi în mănăstire sunt oameni care vin cu diferite scopuri, de asta e bine de ştiut că nu trebuie să se facă carieră din viaţa monahală. Ca să reuşeşti să fii cu adevărat călugăr trebuie să simţi chemarea, mai întâi gândul, apoi pregătirea pe care o ai încă din lume, deoarece trebuie să biruieşti mai întâi lumea.
Nu înveţi la mănăstire să te rogi, asta trebuie să ştii încă din lume şi să fii obişnuit cu osteneala, la călugărie nu se doarme. Monahul împleteşte munca cu viața duhovnicească, e o lucrare care nu se poate prezenta în cuvinte. Un monah păstrează tăcerea, pentru că nu vrea să-şi tulbure mintea, o luptă mare este cea cu gândurile, e foarte greu să vină un gând rău, iar tu să pui un gând bun imediat şi să-l alungi de la tine pe cel rău.
La mănăstire nu mai există eu, ci: pentru Tine Doamne şi rugăciune pentru toată lumea. Monahul trebuie să fie atent şi foarte distant. Cu toată munca cea grea pentru desăvârşire, monahul ajunge la bucurii duhovniceşti, care nu se compară nici pe departe cu bucuriile lumeşti, primeşte har şi putere multă, ajunge să se învrednicească de Dumnezeu. Dobândeşte pace şi bucurie.
Cine este interesat de a ştii mai multe despre această viaţă pe care o poţi înţelege foarte greu fără să o trăieşti, recomand cartea, STAREŢUL MEU GHERON IOSIF ISIHASTUL” de Efrem Katunakiotul.
Tot ce am scris este doar o părere personală, trataţi totul ca atare.
(Irina Alexandra Bulgaru)
