Să cred ? … să nu cred ?

Dacă ne gândim bine, credinţă are tot omul de pe pământ, căci unii cred în Dumnezeu, alţii în zei, alţii în materie, în evoluţie…iar alţii cred în nimic, dar toată lumea crede în ceva, pentru că, a exista fără a crede în ceva nu se poate. Eu cred că dacă apăs pedala de frâna a maşinii aceasta se va opri, cred că liftul nu se va prăbuşi cu mine şi se va opri la etajul care vreau, cred că dacă mă duc la muncă voi fi plătit, deci cred până la cele mai mici detalii pentru a-mi manifesta existenţa. Dacă omul nu ar avea ancora credinţei ar pluti în viată ca şi cosmonautul în spaţiu, care dacă nu are mijloc de sprijin sau deplasare este static, complet imobilizat în imponderabilitate.

Eu cred că Mihai Viteazul a infăptuit unirea principatelor pentru că aşa-mi spune profesorul de istorie, şi aşa scrie şi-n cărţi, deci cred fără să contest acest lucru.

Problema credinţei şi ne-credinţei în Dumnezeu este de dată de alt factor. Omul  crede întotdeauna in ceea ce îl identifică, în ceea ce se regăseşte. Dacă sunt arogant, defăimător, voi crede in legea junglei – cel mai tare invinge – dacă imi place desfranarea, lăcomia, il neg total pe Dumnezeu pentru că „regulile mele interne” contravin total poruncilor date de Dumezeu, dacă sunt dezinteresat faţă de semeni s-ar putea să cred în nimic, dar dacă am dragoste faţă de cei din jurul meu, dacă îmi pasă de fericirea altora s-ar putea să cred în Dumnezeu.

Cred că orice credinţă am avea, un singur lucru nu putem ascunde sau nega….roadele credinţei noastre…iar acestea sunt imaginea noastră reală în faţa tuturor.

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, incât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viată vesnică.” (Ioan 3,16)

(Dan)