Să facem ceea ce trebuie să facem, iar nu ceea ce se face

Adolescenţa…un singur cuvânt, dar care înglobează în el o mulţime de sensuri. Adolescenţa este iubirea pătimaşă dusă la extrem, dorinţa de eliberare de sub tutela părinţilor, teama de a nu fi acceptat de anumite grupuri, simplitatea cu care viaţa este privită, nevoia de afirmare tot mai intensă, fie ea prin orice metodă, şi, în cele mai multe cazuri, depărtarea de Dumnezeu, care se face treptat, sub influenţa puternică a anturajului.

Perioada după copilărie, adolescenţa, se caracterizează prin nenumărate schimbări, atât la nivel fizic, cât şi la nivel mental, schimbări care au un impact major asupra caracterului şi personalităţii adolescentului.

În plan fizic, trupul se schimbă destul de mult. Să luăm, de pildă, câteva organe ale corpului, care pe parcursul adolescenţei ajung să-şi facă „mici renovări”. Ochii, cei doi luminători ai trupului, nu mai privesc spre o lumea inocenţei, a iubirii curate şi a speranţei, ci prin ei pătrunde instinctul sexual în corp, devenind adevăraţi „procesatori” de pasiune.

Urechile, care mai demult ascultau sfaturile mângâietoare ale părinţilor, acum ascultă îndemnurile rele ale falşilor prieteni care nu fac altceva decât să-şi arate supremaţia, iar ţie îţi zic că te pun în valoare. Nasul, pueril din fire, acum nu mai miroase florile din grădina bunicii, ci se „tratează” cu alte mirosuri, aducătoare de fericire instantanee, dar sub care se ascund demonii durerii.

Gura, această maşină de fabricat cuvinte, şi-a schimbat funcţia: nu mai produce cuvinte dulci, sincere, purtătoare de adevăr, ci rosteşte fel de fel de vorbe distructive şi înjurături, care mai de care mai oribile, iar unele Îl au ca destinaţie chiar şi pe Dumnezeu. Şi nu în ultimul rând, mâinile, cele două „supuse” ale creierului care fac orice li se porunceşte, nu se mai bucură de plăcerea de a face activităţi copilăreşti şi de a fi amândouă într-o comuniune deplină, ci au ajuns adevărate „legi” care se aplică cu ură acelor a care nu au învăţat încă principiul succesiunii şi al supunerii. Practic, organele au parte de modificări, unele schimbându-se mai mult în rău decât în bine, sub acţiunea plăcerii amare.

În plan mental, situaţia stă cu totul altfel. O dată cu intrarea la liceu, au loc ciocniri violente între idei şi concepţii ale mai multor adolescenţi, ciocniri care pot degenera în bătăi „conceptuale”. Însă, dacă cumva eşti mai slab din fire şi uşor influenţabil, cum sunt foarte mulţi tineri, atunci ideile altora se năvălesc asupra ta şi te transformă, cum îmi place mie să zic, într-un „sclav ideologic”. După câte am observat, există mulţi adolescenţi care poartă renumita titulatură de „sclavi ideologici”. Din teama de a nu fi luaţi în râs şi trataţi cu indiferenţă, ei recurg la orice fel de mijloace pentru a impresiona şi pentru a plăcea prietenilor, sunt de acord cu ei în orice privinţă şi îi tratează ca pe nişte şefi, cu linguşeli şi plecăciuni, ceea ce nu este deloc bine pentru că astfel îşi distrug propria personalitate şi propriul caracter, lăsându-se „invadaţi” de alţii.

Pierre Claude adresa un îndemn tuturor oamenilor, care mai degrabă este foarte util pentru adolescenţi: „Să facem ceea ce trebuie să facem, iar nu ceea ce se face”. Adesea, ceea ce face mulţimea nu este bine. Ştiut este faptul că tinerii se îndeamnă unul pe altul la rău, dar când vine vorba de a face o faptă bună, unii se dedau de la aşa ceva.

Aşadar, pot spune un singur lucru adolescenţilor care încă mai cred că viaţa se rezumă doar la a fi pe placul anturajului periculos. Întotdeauna să fii tu însuţi şi să nu pleci urechea la îndemnurile otrăvitoate ale grupului, ci să fii bun, curat, blând şi milostiv. Căci, în ciuda celorlalţi, vor exista mereu două persoane care se vor bucura alături de tine: tu însuţi şi Dumnezeu.

(Slabu Marius)