Copiii mei, pe cât putem, să iertăm din toată inima, ca să ne ierte și pe noi Dumnezeu!

Gândindu-mă la durerea lăuntrică provocată de cei care ne greșesc, am ales să scriu astăzi despre iertare. Oare de ce nu putem ierta? Mântuitorul Iisus Hristos ne cere: „să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34) dar ne și cere pe lângă iubire să iertăm. De ce iubirea este în strânsă legătură cu iertarea? Pentru că iertarea este oglinda iubirii. Nu este inferioară ei, ci este o cale prin care putem ajunge la vindecarea sufletească. Părintele Rafail Noica menționa faptul că „iertarea este o parte integrantă a iubirii.”

Nu există iubire fără iertare și nici invers. Un om care nu iartă este un om bolnav. Lipsa iubirii duce la neiertare iar neiertarea duce la îmbolnăvirea sufletului. Nu putem ierta din lipsa iubirii. Iertarea este un medicament fără de care omul nu poate trăi în învățătura lui Hristos, care este baza, temelia viețuirii omului creștin-ortodox. Sfântul Nicolae Velimirovici explică: „De ce suntem datori să iertam? Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate sa ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni nu poate iubi pe Dumnezeu.”

Nu putem ierta din cauza fricii. Ne este frică să nu cumva să ne greșească o persoană și a doua oară. Ne este frică să nu cumva să fim iarăși trădați, dezamăgiți. Ne-am întrebat vreodată ce se întâmplă cu noi atunci când nu putem ierta? „Frica paralizează puterile noastre trupești și sufletești”, după cum spunea G. P. Sotirios. Frica aceasta — de a ierta pe cel care va repeta probabil aceeași greșeală — nu face altceva decât să înrobească sufletul.

Nu putem ierta din cauza lipsei cercetării de sine. Trebuie să ne cercetăm cu mare atenție pe noi înșine, să intrăm în adâncul conștiinței noastre. Trebuie să ne întrebăm de câte ori am greșit altora și de câte ori am fost iertați. Oare noi nu am greșit niciodată? Noi căutăm să fim iertați, însă nu iertăm.

Omul de astăzi nu mai simte prezența lui Dumnezeu tocmai pentru că nu mai știe să ierte și să se curețe de orgoliul maladiv crescut în inima sa.

Ne întrebăm cum putem ierta pe cel care ne greșește de mai multe ori. Sfântul Apostol Petru L-a întrebat pe Mântuitorul: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” (Matei 18, 21-22) Putem înțelege noi oare acest lucru?

Iertarea este complexă. Iertarea este o taină. Mântuitorul ne propune să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte, ne îndeamnă, ne cere aceasta însă nu ne impune să rămânem în viața acelei persoane sau acea persoană să rămână în viața noastră. Trebuie să știm când să plecăm din calea, din drumul acelei persoane și când să ne îndepărtăm de cineva, deoarece, din moment ce ne greșește necontenit, ceva se întâmplă cu acel om. Iertarea acelui om poate că nu va duce la ștergerea comportamentului său. Trebuie să avem discernământ și să înțelegem slăbiciunea omului care ne greșește. Trebuie să vedem puroiul sălășluit înlăuntrul său și să nu îl judecăm. Să-l iertăm și să înțelegem cât de neputincios, cât de slab și cât de singur este acel om. 

Când greșești cuiva, când îl minți, când îl jignești, când arunci în cineva cu noroi, când îl scuipi sau când îi dai o palmă, cu siguranță ești o persoană slabă și singură. Egoismul, orgoliul, mândria, invidia și trufia nu fac altceva decât să-ți accentueze această stare de singurătate care duce la descompunerea moralității religioase. Care duce la descopunerea vieții duhovnicești. De aceea trebuie să-i iertăm pe cei care ne greșesc. Să ne fie milă de ei mai degrabă, în loc să ne încărcăm de fel și fel de gânduri răutăcioase și să-i judecăm. Să iertăm, să ne vedem de propriul drum spre mântuire și să ne eliberăm totodată de teama de a ierta.

Trebuie să învățăm să iertăm cu adevărat. Nu există cale de mijloc. Iertăm sau nu iertăm. Spunea așa frumos Părintele Teofil Pârâian: „Când Domnul Hristos iartă, nu iartă cu țârâita, ci iartă cu adevărat.” Așadar, nu putem afirma că iertăm un om pe jumătate. Mai mult rău ne vom face. Trebuie să descoperim, treptat, importanța pe care o are iertarea în viața noastră. Iertarea nu vine… nechemată. Facem o greșeală imensă atunci când afirmăm că vom ierta un om cu trecerea timpului. De ce să nu iertăm acum și amânăm iertarea ca și cum ar fi… o vizită? Iertarea nu este o vizită, este un bilet de tren mai degrabă, oferit de Dumnezeu. Trenul acesta duce spre Viața Veșnică. Nu există altă destinație. Nu ar trebui să existe.

Dragii mei, să iertăm și iar să iertăm. Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că m-am lovit în viață de fel și fel de momente neplăcute. Am întâlnit oameni cu totul diferiți. De la unii am avut ce învăța, de la alții nu. Însă — iertându-i pe cei care mi-au greșit foarte mult, am învățat că nu există altă cale pentru vindecarea propriilor răni sufletești. Iertarea este calea tămăduirii omului bolnav sufleteşte. Am învățat că Dumnezeu nu mă poate ierta dacă eu nu îmi iert aproapele. Într-un fel, chiar le mulțumesc în inima mea acelor oameni deoarece iertarea greșelilor lor… m-a vindecat. Iertarea m-a eliberat.

Să iertăm și să nu uităm nicicând următorul îndemn al Părintelui Efrem Filotheitul, îndemn care pe mine m-a ajutat foarte mult să înțeleg iertarea și beneficiile sale:

„Copiii mei, pe cât putem, să iertăm din toată inima, ca să ne ierte și pe noi Dumnezeu! Aceasta este înțelegerea dintre Dumnezeu și om,  ‘contractul’  dintre Creator și om. Iertând și noi din toată inima, vom fi iertați de către Dumnezeu.”

(Georgiana)