Să învăţăm de la necuvântătoare
Iubesc animalele pentru că prin ele îmi dau seama cât de mult ne iubeşte Dumnezeu. Fiecare fiinţă işi are rostul ei pe pămât şi de la fiecare avem ce învăţa. Aţi observat cât de fericit este un copil când se joacă cu un căţel? Cât zâmbet şi dragoste îi dăruieşte animalului…asta nu înseamnă decât un dar de la Dumnezeu, să ne facă să fim fericiţi alături de creaţia sa.
El nu a vrut ca noi să fim singuri, ne-a dăruit o mulţime de prieteni dar mai ales El stă lângă umărul nostru, când plângem El e sprijinul nostru, când râdem El zâmbeşte…când dăruim dragoste aproapelui nostru, El se bucură şi vine mai aproape de sufletul nostru.
„Aproapele” nostru sunt şi minunatele necuvântatoare…. O lupoaică îşi iubeşte toţi puii şi îi îngrijeşte pe toţi, îi apără cu viaţa sa…nu se plânge că are trei, cinci sau şapte, tace şi îi hrăneşte pe toţi, îi învaţă pe toţi să supravieţuiască, şi le oferă dragostea sa. O femeie când rămâne însărcinată fie ca mai are un copil, fie că nu este căsătorită, fie ca este prea tânără pentru copii, fie nu are posibilităţi materiale…se gândeşte dacă să-l păstreze sau nu…se gândeşte mai întâi la carieră, la bani, sau la frumuseţea ei.
De cele mai multe ori, multe dintre ele renunţă la mica făptură din ele, altele îl păstreză şi se bucură văzându-l crescând. Animalele nu fac aşa…şi sunt la fel ca noi creaţii ale Lui Dumnezeu. O căţelusă şi-ar da viaţa pentru puiul ei…gâsca îşi apără bobocii cu mare atenţie, chiar ne avertizează de la distanţă să nu ne apropiem ne ei.
Să învăţăm de la ele, ce minunaţi sunt copiii dăruiţi de Dumnezeu. Să învăţăm cât este de util să păstrăm tăcerea în unele momente, să învăţăm să fim curajoşi, să învăţăm să fim prietenoşi, să învăţăm să dăruim iubire, să învăţăm să ne jucăm, să învăţăm să fim tandrii şi curaţi….
Există multe zile în viaţa noastă când ne supărăm şi vorbim urât, să învăţăm de la animale să păstrăm tăcerea. Există momente când ne simţim singuri, să învăţăm de la vierme că nimeni nu e uitat. Există zile când credem că nu suntem liberi, să învăţăm de la păsări că putem zbura, ne putem înălţa, ridica, spera, prin rugăciune.
Să învăţăm de la flori să zâmbim mereu. Aţi văzut ce fericită este o fată când primeşte flori? Să învăţăm de la copaci să fim înţelepţi, să învăţăm de la albine să muncim cu drag, să învăţăm de la peşti să nu cădem în „plasa” ispitei…să învăţăm de la gărgăriţă să fim toleranţi…..
Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile minunate, să-i mulţumim pentru soarele din fiecare dimineaţă, pentru natura care ne taie respiraţia, pentru prietenii credincioşi, pentru toare visurile noastre pe care le avem, pentru dragoste, dar mai ales pentru că este lângă noi, aproape, trebuie doar să-l chemăm. Dacă nu-l găsiţi..căutaţi-l printre necuvântătoare…sărutaţi florile căci sunt făcute de El, mângâiaţi un pui de căţel cu dragoste, luaţi-l de mână pe prietenul vostru şi spuneţi-i că v-a fost dor de el…staţi întins pe iarbă şi lăsaţi-vă mângâiaţi de soare….acolo este bunul Dumnezeu!
(Oana Cristina)
Andrei
aprilie 8, 2009 @ 12:35 pm
Frumos!!
florinm
aprilie 8, 2009 @ 12:50 pm
Foarte frumos!
Mai vreau si altele 🙂
anonim
iulie 4, 2009 @ 11:39 am
am descoperit de curand site-ul acesta. minunate articole!:-) felicitari celui/celei/celor care le scriu, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va rasplateasca pentru ca impartasiti si altora gandurile si sentimentele frumoase pe care le aveti.:-)
bianchina
octombrie 22, 2009 @ 2:30 pm
Nu cred ca intamplator cainele este “cel mai bun prieten al omului”. Din punctul meu de vedere, merita cu prisosinta acest supranume. Cat de multe avem de invatat de la aceste animale, pacat ca nu stim sa le apreciem cu adevarat prietenia (pentru ca sunt adevarati prieteni) si le persecutam fara de nicio mila :sad:. Cine are un caine sau a observat macar cate ceva din comportamentul lor, poate intelege cum ne smereste Dumnezeu pana si prin intermediul lor. Mie personal nu mi s-a intamplat sa vad la multi semeni de-ai mei – si hai sa incep intai cu mine – tot ce am vazut eu in comportamentul unui caine (am unul de 13 ani si stiu ce zic), si anume:
– bucuria sincera cu care te intampina cand vii acasa, de care efectiv te molipsesti si tu. Cati prieteni oare se bucura cu adevarat cand ne vad si ne mai si transmit aceasta stare de bine si viceversa?
– dragostea totala si dezinteresata pe care ti-o ofera fara a astepta ceva in schimb (dar cat apreciaza o vorba calda si o mangaiere). Cati dintre noi iubim asa si cati dintre noi stim sa apreciem iubirea care ni se ofera?
– recunostinta si credinciosia totala fata de cel care ii este stapan si nu numai (este in stare sa mearga cu tine si in iad – exagerez acum doar ca sa subliniez ideea – numai din dorinta de a fi cu tine). Sa mai intreb cati suntem in stare sa participam la durerea aproapelui, doar din dorinta de a-i fi alaturi (la greu)?
– spiritul lui de sacrificiu (cati dintre noi sar sa-si ajute semenii in situatii de pericol, cu riscul de a-si pierde viata, asa cum fac cainii?) si altele.
Cand ma gandesc numai la aceste lucruri, imi vine sa plang, pentru ca imi dau seama ca nici macar la masura unui caine nu ma aflu. El tot ce face face la modul absolut (nu umbla cu jumatati de masura ca noi oamenii, sau face serviciu contra serviciu) si cu un dezinteres total.
Imi plac ochii cainilor pentru ca sunt atat de expresivi, in ei poti citi toate starile lor. Pot fi si ei ca noi: cand veseli, poznasi, binedispusi, cand tristi, apatici. Ma doare tristetea din ochii unui caine. Ma doare durerea lui muta. Un caine cand este bolnav si are dureri mari nu se agita, striga, urla ca omul, ci se retrage intr-un colt sa nu deranjeze pe nimeni si sufera in tacere. El urla doar cand are dureri insuportabile (n-ati vrea sa stiti cat de sfasietoare sunt aceste urlete :sad:-). Ar mai fi multe de spus dar, ca si concluzie, nu cred ca intamplator i-a lasat Dumnezeu pe langa noi, pentru ca avem ce sa invatam de la ei, numai sa intelegem. Eu de cand i-am cunoscut nu incetez sa ma uimesc de capacitatea lor de a fi atat de “umani”. Nu e ciudat ca avem de invatat de la caini cum sa fim oameni?