Skip to content

4 Comentarii

  1. Andrei
    aprilie 8, 2009 @ 12:35 pm

    Frumos!!

    Reply

  2. florinm
    aprilie 8, 2009 @ 12:50 pm

    Foarte frumos!
    Mai vreau si altele 🙂

    Reply

  3. anonim
    iulie 4, 2009 @ 11:39 am

    am descoperit de curand site-ul acesta. minunate articole!:-) felicitari celui/celei/celor care le scriu, Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va rasplateasca pentru ca impartasiti si altora gandurile si sentimentele frumoase pe care le aveti.:-)

    Reply

  4. bianchina
    octombrie 22, 2009 @ 2:30 pm

    Nu cred ca intamplator cainele este “cel mai bun prieten al omului”. Din punctul meu de vedere, merita cu prisosinta acest supranume. Cat de multe avem de invatat de la aceste animale, pacat ca nu stim sa le apreciem cu adevarat prietenia (pentru ca sunt adevarati prieteni) si le persecutam fara de nicio mila :sad:. Cine are un caine sau a observat macar cate ceva din comportamentul lor, poate intelege cum ne smereste Dumnezeu pana si prin intermediul lor. Mie personal nu mi s-a intamplat sa vad la multi semeni de-ai mei – si hai sa incep intai cu mine – tot ce am vazut eu in comportamentul unui caine (am unul de 13 ani si stiu ce zic), si anume:
    – bucuria sincera cu care te intampina cand vii acasa, de care efectiv te molipsesti si tu. Cati prieteni oare se bucura cu adevarat cand ne vad si ne mai si transmit aceasta stare de bine si viceversa?
    – dragostea totala si dezinteresata pe care ti-o ofera fara a astepta ceva in schimb (dar cat apreciaza o vorba calda si o mangaiere). Cati dintre noi iubim asa si cati dintre noi stim sa apreciem iubirea care ni se ofera?
    – recunostinta si credinciosia totala fata de cel care ii este stapan si nu numai (este in stare sa mearga cu tine si in iad – exagerez acum doar ca sa subliniez ideea – numai din dorinta de a fi cu tine). Sa mai intreb cati suntem in stare sa participam la durerea aproapelui, doar din dorinta de a-i fi alaturi (la greu)?
    – spiritul lui de sacrificiu (cati dintre noi sar sa-si ajute semenii in situatii de pericol, cu riscul de a-si pierde viata, asa cum fac cainii?) si altele.
    Cand ma gandesc numai la aceste lucruri, imi vine sa plang, pentru ca imi dau seama ca nici macar la masura unui caine nu ma aflu. El tot ce face face la modul absolut (nu umbla cu jumatati de masura ca noi oamenii, sau face serviciu contra serviciu) si cu un dezinteres total.
    Imi plac ochii cainilor pentru ca sunt atat de expresivi, in ei poti citi toate starile lor. Pot fi si ei ca noi: cand veseli, poznasi, binedispusi, cand tristi, apatici. Ma doare tristetea din ochii unui caine. Ma doare durerea lui muta. Un caine cand este bolnav si are dureri mari nu se agita, striga, urla ca omul, ci se retrage intr-un colt sa nu deranjeze pe nimeni si sufera in tacere. El urla doar cand are dureri insuportabile (n-ati vrea sa stiti cat de sfasietoare sunt aceste urlete :sad:-). Ar mai fi multe de spus dar, ca si concluzie, nu cred ca intamplator i-a lasat Dumnezeu pe langa noi, pentru ca avem ce sa invatam de la ei, numai sa intelegem. Eu de cand i-am cunoscut nu incetez sa ma uimesc de capacitatea lor de a fi atat de “umani”. Nu e ciudat ca avem de invatat de la caini cum sa fim oameni?

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *