Să presupunem că Dumnezeu ne sugerează uneori că e bine să mințim

O pildă din pateric spune că în anumite situațiia ale vieții trebuie să mințim. Vom incerca să folosim un procedeu matematic denumit: metoda falsei ipoteze, pentru a arăta că Dumnezeu nu ne cere niciodată să mințim. Acest articol e continuare a articolului: „Niciodată nu te îndeamnă Dumnezeu să minți. Niciodată.”

Ipoteză: Să presupunem că Dumnezeu ne sugerează uneori că e bine să mințim.

Demonstrație:

a) Dacă uneori e moral să mințim, atunci care sunt acele situații? Dacă Biserica ar accepta minciuna ca soluție și intrument în momente foarte grele ale vieții noastre, pentru a rezolva anumite lucruri, atunci care sunt acele momente? Pentru că în viața noastră putem ajunge într-o infinitate de situații limită, ar fi imposibil ca Biserica să ne ofere o listă exactă de astfel de situații. Chiar dacă ne-ar oferi o carte cu câteva mii de cazuri în care minciuna ar putea fi acceptată, atunci aceea carte ar fi citită de foarte puțini creștini, din cauza dimensiunii ei. Ori adevărurile de credință trebuie să fie simple, ușor de înțeles, iar oamenii să se regăsească imediat în poruncile lui Dumnezeu, rezonând cu sufletul, fără a citi compendii de moralitate.

Prin urmare, totul ar fi lăsat la judecata și aprecierea oamenilor. Astfel, fiecare om ar putea stabili singur, pe baza judecății și a experienței sale de viață, dacă este nevoie să mintă uneori pentru a ieși dintr-o situație limită. Dar oamenii sunt diferiți și vor percepe situațiile limită diferit. Ceea ce pentru unii e monoton și simplu de făcut, pentru alții e considerat o situație limită. Astfel conceptul de situație limită s-ar relativiza mult prin aceea că multe situații aparent normale pentru majoritatea, ar fi limită pentru alții. Astfel că dacă majoritatea ar trebui pentru o situație să spună adevărul, o minoritate de oameni ar fi considerat că trebuie să mintă.

Pentru că noi oamenii ne influențăm unii pe alții prin fapte și vorbe, atunci situațiile limită ale celor slabi și neputincioși vor fi considerate limită și pentru cei tari, îndreptățindu-se și ei să mintă în acele momente.

În concluzie, dacă minciuna ar fi fost acceptată ca morală în anumite situații limită pentru oameni, atunci în scurt timp mai toate situațiile vor fi considerate limită și mai toți am considera normal să mințim. Astfel s-ar instaura haosul între noi… suferind toți de minciunile celorlați, pierzându-ne încrederea între noi… și ajungând să ne acuzăm și să ne lovim unii pe alții până la moarte.

Prin urmare, Dumnezeu, care caută să ne unească pe toți, n-ar putea porunci ca noi oamenii să folosim minciuna uneori.

b) Dacă Dumnezeu ne sugerează că uneori trebuie să mințim pentru a ieși din anumite situații limită ale vieții, atunci putem presupune și noi că și El uneori minte, pentru a ne impulsiona să facem anumite lucruri pe care altfel probabil n-am vrea.

Dacă Dumnezeu ne spune că minciuna uneori e bună, pot crede și eu că iadul, de care Hristos Domnul vorbește că ar fi veșnic, și că acolo s-ar duce sufletele celor răi pentru totdeauna, de fapt nu ar fi veșnic, ci temporar, și că asta e doar o modalitate de a ne speria ca să facem binele.

Dacă Dumnezeul meu acceptă minciuna, atunci aș putea presupune și eu că Judecata finală a omenirii nu va fi chiar așa de dreaptă pe cât se spune. Poate vom fi mințiți frumos, și unii care merită iadul vor fi iertați și alții care ar fi meritat milă și îngăduință pentru a intra în rai vor fi lepădați și lăsați să ajungă în iad.

Dacă Dumnezeu nostru îmi sugerează că uneori e bine să mint, atunci s-ar putea să mă gândesc că și El mai minte în relația cu noi, că jerfa lui pe Cruce poate fi o mică minciuna (simulare) pentru a ne lăsa tuturor impresia că „Vai ce mult suferă El pentru noi”, când de fapt, ca Dumnezeu ne poate lăsa orice impresie la vedere, și el în realitate să nu sufere deloc.

Așa cum observați, dacă Dumnezeu – Principiul Vieții și Creatorul a toate ne sugerează cu uneori e bine să mințim atunci îl putem și noi bănui pe el de minciună, iar bănuielile pot lua foarte multe forme… până la a nega chiar existența Lui.

Un Dumnezeu care ne sugerează să mințim e un Dumnezeu slab și neputincios care se teme de anumite lucruri, care n-are putere să rezolve lucrurile. Dar dacă noi înțelegem cu mintea că există un singur Creator Atotputernic, înseamnă că dumnezeul nostru al creștinilor e mai slab decât Acela… și este altcineva mai mare ca el, care poate să rezolve totul, fără să ocolească o situație prin denaturarea adevărului. Asta înseamnă că dumnezeul creștinilor nu e Dumnezeu ci e creatură.

Ori asta înseamnă că Iisus Hristos, de care noi mărturisim în Crez duminică de duminică faptul că este Dumnezeu adevărat, nu este de fapt Dumnezeu ci este om și creatură ca și noi.

Aici se observă că a accepta că Dumnezeu ne sugerează minciuna înseamnă să spunem că Dumnezeu nu este Dumnezeu, ajungând la erezii grave.

c) Sfinții Părinți spun că răul nu are existență în sine, ci doar Adevărul există în mod real în Persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Părintele Rafail Noica spune că dogma binelui și a răului este o dogmă eretică, străină de credința adevărată (Ortodoxia) în Dumnezeu.

Binele și răul nu se luptă așa cum vedem noi în filme sau desene animate. Dumnezeu nu se luptă cu diavolul pentru supremația acestei lumi. Diavolul este creatură… un înger căzut… o picătură de apă într-un ocean al creației.

Nu există o persoană atotputernică din care răul să iasă continuu. Toată lumea este a Lui Dumnezeu, El conduce tot. Dar binele nu ne este impus de Dumnezeu ci ne este sugerat. Adică Dumnezeu nu ne-a creat și ne-a aruncat într-un sistem în care să ne constrângă regulilor ci a permis ca noi să alegem cum ne duce mintea, și ușor ușor să învățăm care sunt alegerile bune.

Minciuna este de fapt o alegere greșită a omului, contrară voii lui Dumnezeu, contrară creației, contrară  a ceea ce este pus în sufletul omului.

Dacă Dumnezeu ne-ar sugera uneori minciuna înseamnă că ne-ar sugera uneori să nu-i ascultăm poruncile. Ori Dumnezu nu-Și stă singur împotrivă.

d) Dacă nouă creștinilor ni s-ar sugera că uneori e bine să mințim atunci ce ne facem când vin oamenii de alte credințe: păgânii, hindușii, musulmanii, evreii, etc. care ne spun că în credința lor trebuie mărturisit mereu adevărul?

Atunci realizăm că a spune adevărul e parte din noi oamenii, și indiferent cât de mult s-ar depărta omul de Dumnezeu, tot simte nevoie să spună adevărul, să audă adevărul, să afle adevărul și să trăiască în adevăr!

Cine din lumea aceasta vrea să fie mințit continuu sau unoeri și să trăiască în minciună?

e) Toate legile acestei lumi se leagă unele de alte, se susțin, se interconectează, se validează unele pe altele și contribuie în mod incredibil de frumos la zugrăvirea minunată a tabloului acestui Univers mirific.

Dacă în creație totul se unește în Adevăr, adică toate legile matematice, fizice, chimice, biologice, medicale, etc. se  întemeiază una pe altă, se demonstrează una pe alta, înseamnă că nu există fisuri, ci totul e gândit să se lege perfect. Nu există legi mincinoase în creație!

Pe teoria câmpului electomagenetic, care reușește să detalieze minunat circulația curentului electric, se întemeiază sute și sute de teorii din alte domenii. Teoria câmpului magnetic nu e valabilă doar pentru experimentele făcute de James Clerk Maxwell ci e valabilă pentru lumea întreagă… e validată pentru un număr infinit de situații…

Această validare a legii câmpului electromagnetic este de fapt o validare a adevărului acestei legi.

Această lege este adevărată în condițiile fizice ale planetei Pământ pentru orice situație… și pentru multe situații din Univers. Asta înseamnă că această lege este adevărată.

Dacă legile lui Dumnezeu sunt adevărate, adica validate, demonstrate, cum oare să-l bănuim pe Dumnezeu că ar sugera omului, vârful creației Sale, să mintă?

Dacă toată creația e făcută de Dumnezeu cu multă înțelepciune, întemeiată pe Adevăr, cum oare să sugereze omului, cel care poartă chipul Său, că uneori trebuie să mintă?

f) Au fost mulți oameni, care amenițați să se lepede de credința în Dumnezeu, au făcut acest lucru cu gândul că pe față vor zice că nu cred în Dumnezeu, dar în sufletul lor își vor menține credința. Amarnic s-au înșelat pentru că minciuna adoptată de ei, chiar și cu un scop bun, i-a obligat să se lepede din ce în ce mai mult de credința din sufletul lor… și înrăindu-se și-au dat seama că mai rău au făcut… că mai tare suferă decât ar fi acceptat suferința pentru adevăr de la început.

În plus de asta, au dat un exemplu greșit celor din jur care au văzut lepădarea lor și le-au urmat exemplu. Aceasta spre deosebire de Sfinții Mucenici care converteau sute de oameni în momentele când erau schingiuți și torturați, doar pentru faptul că sufereau pentru Adevăr și oamenii vedeau asta și se identificau cu această râvnă pentru Adevăr pe care și ei o aveau pentru suflet. Atunci și eu cereau să moară pentru Hristos.

Ar mai fi multe de zis, dar trăgând o linie, din argumentările aduse la punctele a), b), c), d) e) și f) concluzionăm că ipoteza inițială este falsă și Dumnezeu, Sfânta Treime, este Dumnezeu adevărului și niciodată nu ne-ar sugera să mințim, pentru că minciuna aduce tot răul printre oameni iar Dumnezeu ne iubește pe toți și nu vrea să ne aducă suferință.

Un Dumnezeu care sugerează uneori să mințim își stă singur împotrivă.

Spuneți mereu Adevărul, pentru că a mărturisi Adevărul înseamnă să-L mărturisești pe Hristos, pe însuși Dumnezeu!

(Claudiu Balan)