Sănătate şi boală

Ne place să credem că ştim ce e sănătatea şi ce e boala, dar habar avem. Nu noi am făcut minunea aceasta de mecanism dumnezeiesc, care e omul şi de aceea numai Dumnezeu ştie ce e sănătatea şi boala cu adevărat. Noi ne dăm doar cu părerea. Sau aproximăm.

De aceea, când vin peste noi stări de moleşeală, de greaţă, dureri acute, sufocări, paralizii, pe care nu le cunoaştem şi la care nu ne aşteptam…simţim, în mod acut, cum vine moartea peste noi. Nu ştim însă nici ce, cum, cât ţine moartea, dar, când vine boala…simţi că nu vine singură.

Ţi-ai făcut o rană…te pansezi…aştepţi să ţi se oprească sângele. Aştepţi să îţi treacă febra. Aştepţi să naşti. Aştepţi să ai scaun. Aştepţi să poţi mânca. Însă de la cine aştepţi? De ce nu aşteptăm de la creierul nostru să le facă pe toate? Însă trupul, deşi e nedus la şcoală…ştie să facă enorm de multe lucruri, pe care mintea, dusă la şcoală, la unii…habar are de ele.

Când a învăţat trupul rana, durerea, gustul, să se vindece singur, să facă diferenţa între frig şi cald? Părinţii noştri nu l-au învăţat…nici noi…Dar trupul nostru ştie să fac multe, pe care nu le-a învăţat ce la nimeni şi pentru care nu a evoluat în niciun fel, ca să le poată derula, concepe, pentru a fi în stare de ele.

Mai sensibil e sufletul însă decât trupul, deşi, habar avem ce este sufletul. Habar avem ce e inima, ce e gândul, cum facem operaţii de scădere sau de înmulţire, cum vedem, cum mirosim, cum ne aducem aminte anumite lucruri…

Ştiinţa, făcută de oameni cu multă neştiinţă, se străduieşte să ordoneze neştiinţa, să o limiteze. Însă, pe măsură ce ştim unele lucruri, apar întrebări noi şi mai mari şi mai devastatoare pentru noi. Şi iarăşi e greu. Uneori aproape imposibil.

Iar a nu-ţi pune întrebări nu e o soluţie. Cum nu e o soluţie nici aceea de a nu avea răspunsuri. Şi când nu ai răspunsuri viaţa ta e o continuă măcinare, o continuă durere, un continuu nesomn…

Oamenii de ştiinţă spun despre creier, că e o uzină prea complicată pentru noi, pe care, mulţi dintre noi, o folosim rudimentar, adică prost şi puţin. Cred că la un moment dat am citit un studiu, în care se aproxima faptul, că  cei mai abili dintre oameni, oamenii extraordinari abia folosesc…10% din capabilităţile creierului uman.

10%? 10% aproximat…şi, despre celelalte 90% nu ştim nimic, dar credem că ştim ce e schizofrenia, ce e lumina, ce e moartea, ce e omul, ne dăm cu părerea despre Dumnezeu sau nu ne dăm…

Iar dacă am ajuns atât de proşti, deşi avem posibilitatea unui atât de complex creier şi a unei atât de complexe inimi şi suntem posesorii Revelaţiei dumnezeieşti, vă daţi seama ce înseamnă… sfinţenie? Ce fel de frumuseţe e comuniunea cu Dumnezeu, la care toţi oamenii sunt chemaţi?

Pentru că creştinii ortodocşi nu sunt chemaţi să ştie toate filmele pe de rost şi nici să ştie toate cărţile pe de rost…ci să fie Sfinţi, dar nu oricum, ci precum El este. Dar noi habar avem cine suntem, darămite să mai ştim ce este sfinţenia şi cât de Sfinţi trebuie să fim, pentru un Dumnezeu incredibil de Sfânt şi de atotptuternic şi de atotmilostiv…

Ca să trăieşti teologic…trebuie să fii un om care îţi foloseşti mult, excesiv de mult atât mintea, cât şi inima, cât şi trupul…Poţi să ajungi Einstein doar cu tabla înmulţirii? Poţi să ajungi Ioan Gură de Aur, doar cu rugăciunile de dimineaţă şi cu o cană de lapte dată milostenie?

Ce fel de sănătate însă trebuie să avem, ca să fim ascetici, aşa cum ne vrea Tradiţia Bisericii? Dacă trăieşti la ţară trebuie să creşti animale, să cultivi pământul, să scoţi apă, să tai lemne, să rezişti la intemperii…Dacă eşti la oraş trebuie să cari mâncarea cu sacoşa, să cari lucruri, să faci drumuri dese la serviciu, să munceşti ca un rob…

Epuizarea este enormă. Trupul cedează. Un trup postitor, strivit de nevoinţa cititului, a rugăciunii, a postului, a închinăciunilor şi a metaniilor e un trup slab în faţa muncii. Însă viaţa nu te iartă! Toţi cer de la tine. Toţi te vor muncind şi căzând, ca un măgar plin de poveri, ca o cămilă, acolo, la locul de muncă…fără bucurii mai plenare.

Prea legaţi de materie…şi suntem chemaţi la sfinţenie. Mâncarea ca mâncarea…Dar sufletul are nevoile lui, are nevoie de mâncarea lui, care e toată fapta cea bună. Sufletul e însetat de bine în mod natural. Sufletul e plin de măreţie, de nemărginire, de libertate, de curăţie, de sinceritate.

Da, sufletul omului duhovnicesc… Dacă nu simţi aidoma e o problemă: eşti un om nesimţit şi rău. Şi nesimţirea şi răutatea şi curvia şi impostura şi bădărănia sunt boli ca şi gripa, ca şi boala de inimă, ca şi piatra la rinichi, ca şi boala de plămâni. Sunt boli, boli vii…

Boala te omoară pentru că e vie. Ca să o faci moartă trebuie să ai viaţă mai presus de viaţă. Iar harul lui Dumnezeu e viaţa mai presus de viaţă, care ne curăţeşte de moartea păcatului şi ne creează condiţiile transfigurării trupului. Acum ne pregătim să înviem cu sufletul, pentru ca la învierea morţilor să înviem şi să ne schimbăm, duhovniceşte, şi la trup.

Asceza noastră de aceea nu e boală (dacă are limite treze, duhovniceşti) ci e recondiţionare, restaurare a trupului şi a sufletului nostru. Postul, rugăciunea, reculegerea, trezvia, liniştirea, blândeţea, dragostea, iertarea sunt uneltele la îndemâna oricui pentru transfigurarea fiinţei noastre.

Ce e sănătatea? Sunt sănătos pentru ce, pentru cine? Ce e boala? Şi de ce mă interesează ce e boala, dacă nu vreau să mă vindec de ea? E bine să trăieşti în întrebare şi să cauţi să afli răspunsuri la întrebările tale. O viaţă chibzuită, ordonată, vie, e o viaţă care caută răspunsuri valabile pentru totdeauna.

La întrebarea: ce mai faci?, eu aş răspunde: mă schimb mereu. Nu mai sunt cel de ieri. Cel de ieri a murit. Acum sunt cel de azi. Vrei să îl auzi pe cel de azi sau te interesează cel de ieri? Şi de ce te interesează eu, cel de ieri, dacă acela a murit, nu mai există? De ce nu mă întrebi despre mine, cel de acum, pentru că nu morţii, ci cei vii Îl laudă pe Domnul?

Habar avem ce înseamnă boală, moarte, viaţă, suflet…Doar ne dăm cu părerea…

(Pr. Dorin Picioruș)