Sărăcia…poartă către cer

Sărăcia…” grea povară” ar spune unii, alţii în schimb ar mulţumi Lui Dumnezeu pentru binecuvântarea de a se putea bucura de o viaţă simplă.

Dumnezeu e mult milostiv şi în iubirea Lui şi pentru mine, mi-a arătat un lucru atât de simplu dar de o profunzime atât de mare. Poate că totul a pornit de la un îndemn al Său:

„Toate vi le-am arătat, căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.” (Faptele Apostolilor 20: 35)”.

Şi ce minunat explică Pr. Nicolae Steinhardt în cartea sa Dăruind vei dobândi:

„Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce iţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţa, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu. (..) Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. (..) Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipsesc.”

Greu de înţeles acest lucru până ce Dumnezeu m-a binecuvântat cu unul dinte cele semnificative momente ale vieţii mele, moment în care toate acestea, au început, încet, să se aşeze în inima mea. S-a întâmplat să-l întâlnesc pe fratele Gheorghe, un biet cerşetor de la minunea mea de Biserică, căruia dându-i cel mai mic bănuţ…, şi nu că nu aş fi avut ci din prea zgârcenia mea, de altfel şi căutând în faţa lui să fie cel mai mic, mi-a strâns mâna mea într-a lui iar acele simple cuvinte prin care încerca să-mi mulţumescă, aproape că m-au ridicat de pe pământ, lumina din ochii lui, simplitatea inimii lui, dar nu o simplitate omenească ci aş îndrăzni să spun dumnezeiescă, ce parcă prefigura pe smeritul Dumnezeu.

Un gest simplu, banal la prima vedere dar aducător de Dumnezeu. Şi totuşi cum el, fratele acesta cu o situaţie cruntă, un biet suflet ce locuieşte într-o baracă undeva la marginea oraşului cu soţia lui şi restul familiei, nu mică la număr şi pe deasupra şi mai “tuciuriu” la faţă, ca să folosesc o etichetă lumescă, fapt pentru care lumea se fereşte mai mult decât ostentativ de el şi orice ar face… oricum e hoţ şi puturos, a spart orice barieră, a găsit poarta către libertate, l-a găsit pe Dumnezeu?

Mai târziu mi-am dat seama, tot din mila Lui Dumnezeu, când nu întâmplător, deşi am cârtit şi m-am tot revoltat, dar…na!… nevoia în final m-a făcut să accept, m-am ocupat de activitatea de recenzare. Pentru prima dată şi poate şi ultima, am intrat în casele a aproape 160 de familii şi asta doar în câteva zile.
O, ce boier este Domnul, ce darnic, de-am ştii noi să preţuim fiece clipă a vieţii noaste, că nimic nu-i aievea, că nimic nu-i întâmplător, că totul e atât de minuţios gândit de sfântul Dumnezeu doar, doar să ne mântuim, să-I înţelegem imensa dragoste pe care El o are pentru noi. Şi câtă înţelepciune e în jurul nostru, de-am ştii să ascultăm frunza pe lângă care trecem atât de dezinteresaţi, glasul copacului ce an de an smerit Lui îi slujeşte, pământul de sub picioarele noastre care tăcut se lasă călcat amintind că şi un Fiu de Dumnezeu cândva s-a lăsat călcat de păcatele noastre, scuipat şi batjocorit, pentru noi, o mână de pământ… Ce uşoară ar fi mântuirea, doar de ne-am lăsa în Braţele Lui, în voia Lui, la picioarele Lui, ascultând, tăcând, doar respirându-L pe El.

Oare de ce uit asta în mijlocul încercărilor, cum de uit de iubirea Lui, cum de uit că tot ce mi se întâmplă este din imensa Lui dragoste pentru mine?! Tot această uitare, ticăloasă uitare aş numi-o, a fost motivul pentru care mi-a fost greu în prima zi de recenzare dar slavă Lui că încet mintea mi s-a deschis ca mai apoi să înţeleg un lucru şi mai profund:

Sărăcia… sărăcia asumată e poartă către libertate. De asta şi fratele Gheorghe reuşise prin acel simplu gest să-mi dea atâta emoţie, atâta bucurie, pe care nici nu o pot descrie în cuvinte. Acest om simplu, acest biet cerşetor îşi asumase sărăcia, fără cârtire, fără mânie sau împotrivire, ci cu smerenie, o acceptase şi asta l-a eliberat. L-a făcut liber. Câţi dintre noi, deşi nici pe departe atât de săraci ca el, nu suntem atât de captivi, atât de încarceraţi în propria noastră permanentă nemulţumire?!

Intrând în casele acelor familii şi mai ales la finalul acelei perioade am realizat că de fapt am întâlnit oamenii de două categorii: oamenii pe care, deşi au o situaţie destul de bună, puţini la număr, îi vezi mai mereu neliniştiţi, circumspecţi, precauţi, de la aceştia n-am primit nici măcar un zâmbet, ci doar o atitudine de dezgust, o parte dintre ei m-au ţinut la uşă şi în mod repetat m-au pus să mă legitimez şi ceilalţi, cei simpli, cei necăjiţi, cei greu încercaţi şi atât de mulţi din păcate, cu 6-7 poate membrii în casă, în unele cazuri şi trăind doar dintr-o pensie, aceştia m-au primit în căsuţa lor umilă, mi-au zâmbit, mi-au vorbit frumos, acolo mă simţeam bine, le simţeam inimile, deşi necăjite, vii, aveau nădejde….

Mergeau mai departe şi mai presus erau liberi, în sărăcia lor, în simplitatea lor erau liberi ca şi monahii care niciodată nu-şi închid uşa de la chilie. Nu vreau să fiu extremistă, asta nu înseamnă că trebuie să fim simpli şi la minte, să semnăm orice fără să vedem şi ce anume semnăm, să primim pe oricine în casă, să nu fim precauţi. Dar atitudinea contează. Această libertate, această smerită simplitate nu se poate mima. Ea este sau nu. Poate că aceştia nu toceau pragul Bisericii prea tare dar în mod tacit îl declarau pe Dumnezeu. În mod tacit îşi şopteau, printre lacrimi, nădejdea în El. Poate nici nu-şi dădeau seama prea bine dar răbdând suferinţa sărăciei, asumându-şi-o, se lăsaseră în voia Lui Dumnezeu, capul lor smerit plecat era semnul acceptării. Îşi acceptase situaţia, cu lacrimi, cu durere dar cu o mânie înăbuşită.

Nu mai trăiau frica celor mai înstăriţi ca ei, frică că orice străin ar putea să-l fure ci tocmai ei, atât de săraci, aşa cum Domnul le insuflase în inimile lor, dăruiau poate din ceea ce nici măcar nu aveau acelui străin, străin care atunci s-a întâmplat să fiu eu.

M-am odihnit în bogăţia inimii lor, am realizat de ce, cu cât eşti mai simplu, cu cât te eliberezi de deşertăciunile acestei lumi, cu atât eşti şi mai fericit şi Dumnezeu te lasă să guşti şi din dulceaţa Harului Său. Acesta este motivul pentru care atât de mulţi şi-au lăsat averile, casele, toate bunurile acestei lumii deşarte şi au ales calea ascezei, calea dătătoare de veşnicie, o veşnicie nu în osândă, ca aceea a bogatului nemilostiv din Sfânta Evanghelie care n-a vrut să odihnească trupul bietului Lazăr cu nici măcar o firimitură de pâinică, ci veşnicia dintru Împărăţia Cerurilor, cea dată celor simpli la inimă, curaţi, sărăci cu duhul, cei care, ca şi Mântuitorul, au robit lumea cu toate ale ei şi care vor primi de la Acesta mai multă desfătare în Ceruri decât au avut toţi împăraţi pământului.

„În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru.” (A doua Epistolă Către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel).

Adică: avem necazuri şi goniri dar nu ne părăseşte Domnul, ne ostenim dar nu slăbim, nici pierim căci suferinţa noastră este vremelnică iar folosul veşnic.

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

(Maria Vicol)