Cu cât mai mare sărbătoarea, cu atât mai grele păcatele creștinilor

Cât de trist este să vezi cum îi dijmuieşte vrăjmaşul pe creştini în zilele de sărbători ale Domnului, silindu-i la plata unui greu tribut şi cu cât este mai importantă sărbătoarea, cu atât este mai mare birul plătit de creştini diavolului, fiindcă ce vedem că se întâmplă de sărbători? Trândăvie, destrăbălare, beţie, desfrâu, bătăi, hoţii, distracţii uşuratice. Dumnezeule! Toate ca să-i facă pe plac trupului! Ce sârguincioasă slujire diavolului! Te întrebi: sunt aceştia creştini răscumpăraţi cu cinstitul sânge al Fiului lui Dumnezeu? Trăim oare într-o eră creştină sau într-una păgână? Aceştia să fie oare cei care se mai şi împărtăşesc cu dătătoarele-de-viaţă Taine? Aceştia să fie cei ce vin la biserică şi se roagă, împreună cu tine, Domnului?

Dacă sunt ei, atunci de ce au mai venit la biserică? Se vede că din simplă obişnuinţă, nu fiindcă i-ar fi îndemnat inima, recunoscătoare către Mântuitorul Hristos. Se vede treaba că nu s-au rugat lui Dumnezeu, nu şi-au apropiat inimile de El, şi-au apropiat numai buzele, nu s-au lăsat pătrunşi de duhul sărbătorii, fiindcă nu înţeleg, în general, sensul şi scopul sărbătorilor creştine, nu participă la ele aşa cum participă – să zicem – copiii la sărbătorile de familie pe care le pun la cale părinţii. Ce copii răi şi cu o mamă atât de bună, de iubi¬toare, de sfântă – Biserica!

Mama e sfântă, copiii sunt păcătoşi. Mamă duhovnicească, copii trupeşti. Mamă cerească, părinţi pământeşti. Mama vrea să le dea în locul bunătăţilor vremelnice, stricăcioase, bunătăţile cele veşnice, duhovniceşti, dar copiii le resping, umblând după desfătări lumeşti, trecătoare, păcătoase. Totuşi, printre beţivi şi printre cei dedaţi viciilor îi întâlneşti de sărbători mai mult pe cei ce nu vin la biserică (care n-au habar ce sărbătoare este, nu s-au gândit nicicând la ea). Aceştia au o singură sărbătoare, cea a trupului. Până când, oare, noi, preoţii nu ne vom ridica împotriva celor ce pângăresc sărbătorile Domnului?

Care dintre preoţii lui Dumnezeu se va arăta râvnitor ca Ilie, sau ca Isaia, sau ca Ieremia, ca să se ridice cu puterea Duhului Sfânt împotriva tuturor fărădelegilor care se fac în noul Israel, ca să-şi închine toată puterea, toată viaţa, preamăririi lui Dumnezeu şi ca să stârpească dintre creştini aceste necuviinţe? Când vom sfinţi, Doamne, după cuviinţă, sfinţenia sărbătorilor Tale? Când vom aduce mângâiere Sfintei noastre Maici – Biserica, supunându-ne rânduielilor sale? Când ne vom umple de duhul ei? Până când vom începe în duh prăznuirea marilor, mântuitoarelor evenimente ale credinţei dreptmăritoare, ca să o încheiem apoi în trup?

Până când va mai râde vrăjmaşul de mădularele lui Hristos, care sunt creştinii? Până când adepţii altor credinţe şi confesiuni ne vor arăta cu degetul, spunând: uitaţi-vă la creştinii cei ce se numesc pravoslavnici, cum trăiesc? Ce credinţă poartă ei în inimă? Ce cunoştinţe au despre credinţă? Ce preoţi au? Ce prost îi învaţă pe ei cele ale credinţei, cât de puţin le explică sărbătorile, cu ce scop au fost stabilite, ce reprezintă! Cât de puţin îi învaţă să trăiască după credinţă! Dumnezeule! Câte reproşuri se aduc credinţei noastre dreptmăritoare şi nouă, preoţilor? Sau poate că noi, păstorii, suntem învinuiţi pe drept. Poate că în faptul că creştinii nu ţin sărbătorile după cuviinţă avem şi noi o mare parte de vină. Poate că fiindcă nu-i mustrăm, nu-i oprim, nu-i rugăm, cu îndelungă-răbdare şi cu învăţături, cum să petreacă sărbătorile şi, în general, cum să trăiască creştineşte. Le vorbim prea puţin despre trândăvie, despre beţie, despre desfrânare. Nu tunăm în biserică cu cuvântul lui Dumnezeu împotriva acestor vicii care au pus teribilă stăpânire pe creştini. Nu obişnuim să-i pedepsim îndepărtându-i de la Sfântul Potir pe cei cunoscuţi ca beţivi şi ca desfrânaţi şi prin aceasta facem să se răspândească din ce în ce mai mult viciile. Persoanelor care merită o severă pedeapsă bisericească, atunci când vin la spovadă le dăm epitimii prea uşoare şi nici nu le urmărim cum se cuvine dacă sunt ţinute sau nu. Dumnezeule al dreptăţii! Şi păstorii, şi turma se arată înaintea Ta ca unii lipsiţi de răspundere. Dintre noi, „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este“ (Romani 3, 12).

Ce se va întâmpla, până la urmă, dacă această dezordine în viaţa noastră se va menţine? Pământul este cuprins din ce în ce mai mult de nelegiuire. împărăţia vrăjmaşului se lăţeşte mereu, împărăţia Ta se micşorează. Puţini sunt aleşii Tăi, cei cărora le stai în inimă, mulţi sunt robii diavolului, în ale căror inimi s-a furişat ca un fur cel mai mare ucigaş de oameni. Ce vei face cu noi, Doamne? Sângele Legii Tale strigă din pământ, iar glasul binevestitor al Evangheliei Tale nu va pătrunde în inimile creştinilor. Poruncile tale sunt uitate, rânduielile bisericeşti nesocoti¬te, ce vei face cu noi, Doamne? Trimite-ne, Doamne, lucrători plini de râvnă în via Ta, care să nu caute ale lor (cf. 1 Corinteni 13, 5), ci să caute mai întâi pe Hristosul Tău. Dă-le lor râvna proorocilor, puterea şi înţelepciunea apostolilor, ca să lucreze zi şi noapte pe ogorul inimilor omeneşti.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viață mea în Hristos, Editura Sofia, București, 2003, pp.111)