Schitul Bran

Sâmbătă dimineaţă am urcat la Schitul Bran. Era ora 7.30, soarele strălucea frumos, era răcoare, aerul tare şi curat….peisajul îţi tăia răsuflarea. Parca eram în altă lumea, totul mă ducea cu gândul la împărăţia lui Dumnezeu şi conştiinţa îmi spunea că bucuria asta nu va ţine la nesfârşit şi va trebui să plec de acolo.

Schitul Bran

Încercam să mă bucur de fiecare secundă şi să vorbesc cât mai puţin, Îl ascultam pe Dumnezeu care vorbea prin fiecare firicel de iarbă verde şi prin peisajul nemaivăzut, de ochii mei plini de prejudecăţi şi de păcat.

Schitul Bran

Îmi venea în gând să zic şi eu ca Petru pe Muntele Tabor: „Bine este să fim noi aici, să făcem trei colibe”. Mă gândeam că bine ar fi să ne mutăm aici, să ne facem o casă. Dar experienţa îmi spunea că după câteva ore mă voi plictisi şi voi vrea şi mai mult. Păcatul din mine îşi va cere drepturile şi va vrea iar în aglomeraţie, în mall-uri, în trafic…. în lume.

Schitul Bran

Iar pe vârful munţilor, aproape de cer, toate simţurile mele îl „vedeau” pe Dumnezeu dar ştiam că asta nu e veşnic. Trebuie să fie ceva veşnic, trebuie să vina ceva la un moment dat care să nu se mai termine. Mai bine stau cu gândul la împărăţia cerurilor, la împărăţia lui Dumnezeu.

Schitul Bran

Dar împărăţia cerurilor este în noi…. sau mai bine zis împărăţia cerurilor e posibilă în noi.

Schitul Bran

Ce frumseţe! M-aş întoarece aici în fiecare săptămână…

Schitul Bran

În astfel de momente realizez ce frumos a creat Dumnezeu lumea şi cu ce nonşalanţă o urâţim noi.

În astfel de clipe mi-aduc aminte cum zice Psalmistul David: „Frumos a făcut Dumnezeu pe cel cuvios al Său.”

Ce frumos e să fii sfânt! De ce oare iubim aşa mult păcatul?

(Claudiu)

(Visited 19 times, 1 visits today)