Sfânta Scriptură este greşit înţeleasă în afara Bisericii

În ultima perioadă am scris mai multe articole privind Sfânta Scriptură şi citind comentariile am văzut că există un subiect care trebuie tratat pentru că l–am neglijat într–o oarecare măsură – relaţia dintre Biblie şi Biserică. Cea mai mare parte a lumii moderne este astăzi produsul culturii protestante – sau a culturii în care punctul de vedere al Bibliei a fost în mare măsură modelat de proiectul Protestant.

Partea cea mai importantă din acest proiect intelectual a fost decuplarea Scripturii de Biserică. Pentru Martin Luther sau pentru Reforma timpurie (în mod special succesorii lui Luther, Calvin şi Swingli), Biblia a devenit singura autoritate (Sola Scriptura) şi s–a considerat că prin Biblie Biserica urma să fie judecată, corectată şi reformată. Astfel Biblia a căpătat o nouă formă – una în care ea a devenit o carte independentă cu autoritate peste orice altceva. Problemele de interpretare s–au intersectat adesea cu teorii de “competenţă sufletească” în care s–a postulat că fiecare om era competent să interpreteze Biblia de unul singur. Bineînţeles, acestea au fost toate dogme inventate, străine de învătura Părinţilor Bisericii.

Unul din rezultate a fost că s–a creat un gen de creştinism paralel cu Coranul. Creştinismul, la mâna reformatorilor bine–intenţionaţi a devenit un fel de “popor al Cărţii”. Un singur creştin, cu o copie a Bibliei, a devenit, într–un fel, un exemplu suficient de creştinism. Bineînţeles că acest fenomen era el însuşi în contradicţie cu Biblia. Astăzi vedem o întruchipare a acestei schimbări. Mulţimi de tineri şi bătrâni, cărând Biblia sub braţ, au modul lor de a intra într-o clădiri, eufemistic numite “Biserici”, deşi în America sunt mai renumiţi decât “Biserica”.

Separarea Bibliei de Biserică nu a fost un accident – a fost o mişcare politică intenţionată. Scopul a fost de a stabilii Scriptura ca o autoritate independentă de Biserică. Şi această independenţă nu s–a făcut doar de dragul “libertăţii” spirituale a individului. Competiţia mare a autorităţilor bisericeşti în secolul al 16–lea nu a fost pentru individ, ci pentru Stat. Mai mult decât activitatea de reformare a Bisericii, Reforma a fost o activitate întreprinsp de Stat. Întrebaţi mulţimea de călugări ucişi din Anglia. Secolul al 16–lea nu este secolul marii democraţii în Europa de Vest ci secolul în care s–au născut noi state. Autoritatea Bisericii a scăzut în timp ce autoritatea statului a crescut. Pentru că era mai uşor de oferit confortul spritual de o Biblie privată şi un Dumnezeu privat decât de o entitate politică periculoasă a unei comunităţi sufleteşti.

Bineînţeles că istoria a evoluat şi aceste intenţii originale s–au transformat în realităţi prezente. Desigur, Creştinul individualizat, cu Biblia lui individualizată, continuă să trăiască la mila statului – naţiune, adesea oferând acestor entităţi (în special în America) o autoritate care nu le aparţine în mod corespunzător.

Dar desigur, greşeala radicală de înlăturare a Sfintelor Scripturi din contextul interpetativ al Bisericii Ortodoxe, presupune să distrugem Scriptura ca Scriptură. Scriptura, în afara Bisericii, nu are sens la fel ca Sfânta Împărtăşanie în afara Bisericii. Inspirată de Duhul Sfânt, Biblia este scrisă pentru Biserică, către Biserică şi este citită în Biserică. În afara Bisericii nu are niciun înţeles special – în cadrul Bisericii are un înţeles ciudat care poate fi înţeles doar în cadrul Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe.

Acest lucru este clarificat în mai multe locuri din cadrul Noului Testament. Pentru saducheii care au respins mare parte din Vechiul Testament, Hristos a spus: “Greşiţi, pentru că nu cunoaşeţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 20:29) Iar fariseilor le–a spus “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. (Ioan 5:39). Este o cerere radicală în care Hristos se arată pe Sine ca sensul întregului Vechi Testament. Nu mă pot gândi la nicio pretenţie mai îndrăzneaţă de la el privind Mesianitatea lui.

Dar vedem, de asemenea, dovezi privind locul potrivit pentru citirea şi înţelegerea Scripturii. Saducheii nu au înţeles, nici fariseii. Într–o mare măsură, nici chiar ucenicii lui Hristos nu au înţeles, până la Înviere. Pe drumul către Emaus, auzim această întâlnire dintre Domnul Hristos Înviat şi ucenicii săi încă neluminaţi:

Şi le–a spus: „O nepricepuţilor şi zăbavnicilor cu inima, ca să credeţi tot ce au spus proroocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava sa?” Şi începând cu Moise şi toţi proorocii, le–a tâlcuit toate Scripturile, ce era cu privire la El. Aşa s–au apropiat de satul către care mergeau. El s–a făcut că merge mai departe, dar ei au stăruit zicând: „Rămâi cu noi, căci este seară şi ziua aproape a trecut.” Deci a intrat să rămână cu ei. Când s–a aşezat la masă cu ei, a luat pâinea şi a binecuvântat–o, a frânt–o şi le–a dat–o. Atunci li s–au deschis ochii şi l–au cunoscut; dar El s–a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul, „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:25 – 32)

După această întâlnire, Hristos apare înaintea ucenicilor Săi la Marea Galileii. El I–a întâmpinat de la mal. Şi în timp ce ei încă de bucurie nu credeau şi se mirau, El le–a spus:

“Aveţi aici ceva de mâncare”. Ei I–au dat o bucată de peşte prăjit, El a luat–o şi mânca cu ei. Apoi Le–a spus, “Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.” Atunci mintea lor s–a deschis ca să înţeleagă Scripturile, iar El le–a spus: “Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi, şi să propovăduiască tuturor neamurilor în Numele Lui pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.” (Luca 24:41 – 47).

Este clar că întregul sistem interpretativ al Vechiului Testament – ca o revelaţie a suferinţei şi Învierii lui Dumnezeu – nu este înţeles în totalitate de către ucemici până când nu este explicat de Hristos după Înviere. Această aceeaşi „schemă” (în sensul de „schema” în greacă – însemnând „cadru”) este tocmai cadrul Liturghiei, al imnelor şi rugăciunilor Bisericii.

Acestea sunt cele mai abundente marturii a acestei primitive proclamări a Bisericii, în care Vechiul Testament, înţeles în contextul corect, scoate la iveală înţelesuri pentru a da mărturie despre Hristos şi Învierea Sa.

Această schemă interpretativă bogată este complet pierdută pentru acei care au detaşat Biblia de plinătatea Bisericii Ortodoxe şi a plasat–o în diverse forme de istorie – fie literalismul fundamentalist – sau sisteme istorice critice de blasfemie.

Scripturile nu pot fi despărţite de Biserică. Ele sunt “Scripturile Bisericii”. Pentru a se referi la ele ca Scripturi despărţite de Biserică este pur şi simplu o declaraţie absurdă care ignoră chiar sensul cuvântului “Scriptură”. Ele sunt Scripturile, sau “Cartea Sfântă”, tocmai pentru că Biserica vede şi aude în ele ceea ce a fost învăţată să vedă şi să audă în ele. Scoase din acest context, ele întotdeauna se vor citi incorect. Este la fel de absurd să se pretindă că Scripturile au un înţeles “obiectiv”, ca şi când ele au fost scrise pentru nimeni – ca şi o piatră care există în deşert. Ele nu sunt obiective, dar sunt “ecleziastice”, care înseamnă, că există pentru viaţă Bisericii şi ca parte din viaţa Bisericii.

Dacă un om ar avea cunoştinţă de cuvântul lui Dumnezeu, atunci el ar trebui să stea în mijlocul adunării Bisericii şi să asculte imnele şi rugăciunile sfinţilor. Acolo el va auzi comorile bogate ale Cuvântului lui Dumnezeu oferit ca laudă, ca dogmă, ca şi cult, ca o icoană verbală a lui Hristos Însuşi. Procedând aşa, el poate ajunge să cunoască cuvântul lui Dumnezeu.

(Pr. Stephen Freeman)