Scrisoare fratelui meu drag…

De-atâta amar de vreme, de atâtea nesfârşite clipe-ncovoiate-n lacrimi şi ruginii suspinuri, stau şi mă-ntreb să-ţi scriu ori să nu-ţi scriu?

O, tu, al meu, preaveşnic frate, sculptat în lut şi-amestecat în duh, ţi-aduci aminte, frate, când stam în colimvitră, amestecată carne şi sânge la un loc, uniţi într-o unime şi-a noastre piepturi o inimă purtau !?

O, tu, al meu vechi frate!

Dar ruptă fuse casa în care ne odihneam şi-a noastră colimvitră în două rupse carnea ce-atunci ne-mbrăca. Vărsatu-ne-am în zări şi parcă depărtarea pe noi ne-a despărţit. Şi dacă inima într-una doar bătea, acuma înveşmântează şi alte an de an.

Şi, tu, a meu vechi frate, mai ţii tu minte oare ce dulci cântări curgeau, din inimă-i pornite, ce una doar era, spre Cel ce dintru tină pe noi ne-a-mbrăcat?!

Dar anii trecură mulţi de când ne-am despărţit şi cu amar tot caut acel duh preaiubit ce-n braţe ne purta. Mie dor să îţi vorbesc aşa cum noi vorbeam, a meu chip să mi-l văd în tine oglindit şi inima-mi s-o simt în tine clocotind.

Vroiam să te întreb, nimic ciudat nu simţi?

Puţină vreme este de când ne-am reîntâlnit. Şi-am vrut să-ţi sar în braţe, ce dor mi-a fost, o, frate, pe umăru-ţi stau aşa cum în trecut noi doi obişnuiam, dar ochi-ţi sunt prea reci şi seci de mângâierea ce-n dar mi-o ofereai şi parcă un mare zid în tine ai povârnit. Şi, am sperat, o, frate, ca glasul-mi auzind, să-ţi aminteşti de mine dar tu, ce mult te-ai înstrăinat, de mine dulce frate.

Şi nu mai e iubire, cum oare s-a pierdut?

Şi marea mea durere.. o, ce mare mi-e durerea ca-i început, tu, frate, în mine să loveşti, să muşti din carnea mea cu-o ură neoprită. Şi stau şi rabd şi văd cum sângele meu curge pe pieptul tău şuvoi dar nu te opreşti şi dai, o, frate, tot dai în inima-mi plecată şi-necată-n spini.

Chiar nu-ţi aduci aminte de noi, iubite frate? Cum El ne încălzea şi-n rouă ne scălda şi la picioare puse şi munţi şi văi şi ape şi vânt şi ploi… de toate pentru noi. Oare uitat-ai tu cu-n duh şi-o carne eram, deloc nedespărţiţi? Şi astă depărtare atât de mult ea fu?

Plec capul cu amar şi-mi amintesc cum braţul ăsta ce tot loveşte acum, atunci mă mângâia şi lângă mine sta.

Aştept să vină Tatăl şi la vederea Sa vei ştii, iubite frate, că cel în care dai, cu atât amar şi sete şi carnea ce tu-o mănânci e a ta, iubite frate, că eu… sunt tu şi una noi eram.

Aproapelui meu…

Maria Vicol

Un text inspirat din versetele:

„Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut.” (Facerea 1: 26-27)

„Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie.” (Facerea 2:21-22)

„…Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine!” (Facerea 3:17)

„…l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden…” (Facerea 3: 23-24)

„După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain.” (Facerea 4: 1-2)

„Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a răspuns: „Nu ştiu! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu? Şi a zis Domnul: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.” (Facerea 4: 9-10)

 

(Visited 9 times, 1 visits today)