Scrisoarea copilului către părinţii săi !
Manutele mele sunt inca mici, de aceea nu te astepta la perfectiune cand fac patul, cand pictez sau cand arunc mingea. Treaba pe care am făcut-o eu, te rog sa nu o faci înca o data. Voi simti ca nu am făcut fata asteptarilor tale. Încearca sa iei partea buna din tot ceea ce fac; bucura-te ca m-am chinuit sa ma leg singur la pantofiori, chiar dacă n-a iesit decat un nod.
Piciorutele mele sunt inca mici, te rog frumos nu face pasi mari, ca sa pot tine si eu pasul cu tine. Nu uita ca sunt la început de drum. Ai rabdare cu mine. Voi învăta totul, dar treptat-treptat. Nu ma grabi, nu ma condamna si nu te necaji cu mine! Lumea aceasta are atatea mistere pentru mine, iar tu trebuie sa-mi fii invatator pe drumul vietii.
Ochii mei sunt inca mici, nu au vazut lumea asa cum ai văzut-o tu. Te rog, lasa-ma sa aflu totul, fara sa ma pedepsesti pentru curiozitatea mea. Si nu mă limita inutil! Nu te enerva cand intreb prea mult, prea des si cateodata acelasi lucru. Eu nu cunosc lumea din jurul meu si nici nu am pe altcineva în afara de tine sa intreb. Fa-ti, te rog, timp si pentru mine, explicandu-mi ce stii despre lumea aceasta frumoasa si fa aceasta bucuros si plin de dragoste.
Nu te teme sa-mi fixezi limite si reguli. Sigur le voi respecta dacă esti consecvent în aplicarea lor. Insa dacă astazi spui una si maine alta, sigur voi deveni confuz si nu voi mai sti ce este interzis si ce nu. Nu ma compara mereu cu fratii mei, cu colegii mei sau cu oricine altcineva. Sunt unic si niciodata nu voi fi la fel ca altii.
Sigur am si eu ceva special, fa-ti doar putin timp si vei vedea si partile mele bune. Eu nu voi fi pentru multa vreme copil, lasa-ma sa-mi trăiesc copilăria si sa ma bucur de ea. Nu îmi incarca programul cu tot felul de lucruri care nu sunt pentru varsta mea. Acum lasa-ma doar sa ma joc!
Sufletul meu este foarte sensibil, sentimentele mele sunt înca foarte gingase. Nu ma face mai mic decat sunt! Fii întelegator la greselile mele si la stangaciile pe care le fac mereu. Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de încredere în fortele proprii. Gandeste-te: poti sa-mi critici faptele, fara sa ma critici ca persoana!
Respecta-mi drepturile de copil si demnitatea. Nu mă umili si nici nu folosi violenta verbala sau fizica cu mine. Din asta voi învata numai sa ma ascund de tine, sa mint si sa-mi fie frica. La un comportament pozitiv intotdeauna voi raspunde pozitiv, deci incearca sa fii blând, iubitor si intelegator.
Pastreaza-mi sufletul curat! Nu ma lasa sa vad si sa invat lucruri rele. Tu esti modelul meu. Nu ma minti, caci o sa cred
ca minciuna este singura cale în viata; nu folosi forta, caci o sa cred ca forta este ceva normal în relatiile cu ceilalti; nu ma critica, caci astfel voi invata sa judec; nu ma respinge, caci voi crede că nu ma doresti si as putea incepe sa te urasc pentru asta. Ajuta-ma sa invat valorile morale: credinta, adevarul, cinstea, increderea, bunatatea, iubirea.
Tu stii ca eu vin de la Dumnezeu si tot ce vine de la El nu are cum sa fie “bun de nimic”. Nu ma face sa ma simt vinovat
pentru ceea ce sunt si pentru ca nu sunt asa cum ai visat. Eu sunt copilul tau si tu esti parintele meu. Asa ne-a dat Bunul Dumnezeu unul altuia.
Accepta-ma si iubeste-ma asa cum sunt !
(Anca-Larisa)
Carmen
decembrie 10, 2009 @ 2:17 pm
Tare dulce….Doamne ajuta!
admin
decembrie 10, 2009 @ 4:04 pm
Doamne ajuta!
Anca
decembrie 10, 2009 @ 4:16 pm
Foarte frumos!…Dar si trist…parca e un strigat al copilului, afectat de secolul vitezei in care traiesc parintii!
daniela
decembrie 15, 2009 @ 5:57 pm
emotionant…felicitari…
Domnul sa fie cu voi toti!
Doamne ajuta!
vandana
februarie 17, 2010 @ 6:24 pm
din tot ce scrie in aceasta scurta povestire ar trebui toti parintii sa ii dea ascult si sa faca cam ce u ai zis e o povestire fff frumoasa si te invata cum sati cresti un copil si sa nul faci sa nu te doreasca ca parinte…fuarte frumos
andreea
aprilie 22, 2010 @ 8:42 am
e un subiect f delicat.insa cred ca imi va prinde bine ca am citit acest articol pt ca am o fetita de 1 an si o luna si cred ca poate si eu am tendinta sa o cert cand face prostioare dar acum mi-am dat seama ca fiecare copil pentru a_si dezvolta gandirea are nevoie de libertate, de laude si intelegere.friecare coopil e o parte din sufletul mamei sale.deci sa ne iubim copiii mai mult decat pe noi insine dar nu mai mult decat pe Dumnezeu pt ca noi, mamele, suntem doar purtatoarele acestor fiinte gingase insa Dumnezeu este Autorul. Fara El nimic nu ar fi posibil.Pe mine sinecer ma impresionat f tare acest articol.
Saurian
aprilie 22, 2010 @ 8:49 am
E foarte înşelător articolul! Trebuie multă atenţie! Spun Părinţii că problema capitală ce o avem azi e faptul că ne lăudăm copiii când sunt mici şi ei tot timpul caută asta. De mici le băgăm în suflet mândria. Prostiile psihologilor că dacă nu îţi lauzi copilul va avea tot felul de complexe sunt doar nişte prostii. Complexe apar în momentul când copilul aude lauda, când cunoaşte acest sentiment frumos şi apare mândria în sufleţelul lui ( şi din păcate noi o băgăm de la vreo 3 anişori ). Să ne uităm la cazul multor mari Părinţi ce în copilărie au fost chinuiţi. Spunea păr. Porfirie Kavsokalivitul că el niciodată nu a auzit „Bravo!” şi că tot timpul a fost criticat iar asta l-a ajutat enorm mai mult. Mare atenţie!
Maria
aprilie 22, 2010 @ 9:11 am
Saurian
te contrazic.
nu ai dreptate.
eu am crescut intr-o familie in care nu m-a laudat nimeni, tot ce faceam trebuia sa fie perfect. ma certau daca luam o nota mica. nu am simtit niciodata ca se bucura de mine, de realizarile mele. daca faceam vreodata ceva bine, era meritul lor, nu al meu.
te inseli de data asta in ceea ce zici, nu te supara ca iti spun asta.
am trait cu o multime de complexe. pe unele le mai duc si acum in spate.
omp
aprilie 22, 2010 @ 9:33 am
…e bine sa apreciem DOAR FAPTELE bune ale copilului, sa nu ne legam direct de „talantul” copilului, ci de modul cum valorifica el „talantul”(copilul trebuie sa constientizeze ca a primit acel „talant” de la CINEVA, cu scopul de a-l inmulti benefic), de ex: „imi place cum ai desenat aici, ce culori calde ai folosit aici, o sa se bucure tare mult cel caruia ii vei darui desenul tau!” etc, in loc de „vai, ce talentat esti!”… in al doilea caz, cu adevarat hranim mandria, slava desarta a celui mic…
Saurian
aprilie 22, 2010 @ 9:52 am
Deci tu spui că în câţi ani ai nimeni din familie nu te-a lăudat NICIODATĂ? Adică NICIODATĂ?!
Saurian
aprilie 22, 2010 @ 10:03 am
omp hai să îţi dau un exemplu clar. Am o surioară de 6 anişori iar părinţii au obişnuit-o s-o laude cu tot ce face ( în cazul surorii mele sunt conştient că lucrurile au fost duse cam la extrem ). Aşa că sora mea întotdeauna când lucrează ceva tot întreabă dacă e bine ca să fie lăudată. Dacă noi, fraţii mai mari, spunem că nu e bine repede se supără. Eu mă gândesc că totuşi putem să le arătăm copiilor că îi iubim fără să spunem că sunt foarte buni în ceea ce fac.
admin
aprilie 22, 2010 @ 10:12 am
Se cere aici dreapta socoteala de a-ti creste copiii,iar pentru asta nu exista nici o scoala care sa te invete inainte tot ce trebuie sa faci, pentru a nu gresi ca parinte, si implicit pentru a nu rasfrange greseala asupra copilului.
Parintele invata sa fie parinte, odata cu cresterea copilului.
Lauda e buna, dar cu masura, critica e buna, dar tot cu masura. Si apa fierbinte e buna, dar si cea rece, folosite insa cum trebuie in functie de circumstante.
Nu poti turna apa rece pe capul copilului iarna, si nici apa fierbinte pe o rana deschisa. Tot asa si cu lauda si critica fata de copil.
omp
aprilie 22, 2010 @ 10:42 am
E bine ca ei sa stie – deci le putem spune – daca e bine ceea ce fac (apreciind, modul cum au savarsit acel lucru si nu pe ei insisi…), tocmai pentru ca ei sa vrea sa faca mereu neconditionat ceva bun, si nu ca ei sa se încreada ca „sunt foarte buni” in ceea ce fac, caci BUN este doar UNUL DUMNEZEU… Surioarei tale nu-i trebuie aprecieri de genul : esti buna, esti frumoasa, esti harnica, esti inteligenta etc, ci ea trebuie sa stie daca e bine sau nu ceea ce a facut, gandit, simtit; atentie la felul cum ii spunem cand greseste astfel incat sa nu aiba mai tarziu frustrari… aici trebuie multa intelepciune si tact, ca să ajunga să recunoasca singura „defectiunea” si sa vrea singura – din propie initiativa – sa o indrepte fara sa se supere ca a fost jignita; exita atatea moduri de a fi delicat… Copilul neapreciat sau atentionat (ca sa nu zic bruscat!) doar la greseli, poate ajunge la subapreciere, care – nu bag mâna in foc că – e mereu tot una cu smerenia…