Seducţia harului liturgic
Când eram mică, mergeam la biserică în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare cu mama mea ori cu bunica. Resimţeam totul ca o sărbătoare, ne îmbrăcam frumos, luam o floare din grădină ca să o punem la o icoană, sau pur şi simplu să o ţinem în mână, mă bucuram că toate „băbuţele” mă mângâiau pe păr şi îmi dădeau câte o bomboană. Mai era bucuria colivei de la vreun parastas, un lănţişor sau o iconiţă strălucitoare cumpărate pentru mine că am fost „cuminte”. Dar peste toate acestea îmi aduc aminte de un fel de bucurie pe care o găseam la biserică şi pe care o aduceam acasă.
Când am mai crescut, lucrurile s-au schimbat. Preferam filmele pentru copii del ora 10 de la TV, puse parcă intenţionat, ca să oprească toţi copiii de la mersul la biserică. Mama ne mai certa… şi aşa a apărut un fel de reticenţă. Apoi, în adolescenţă, mergeam că „aşa trebuie” să facă un copilul credincios, cu frică de Dumnezeu…dar gândul meu nu era la biserică.
Au trecut anii…şi mergeam la biserică fiindcă aşa făceau părinţii, că trebuie ca şi copiii noştri micuţi să fie educaţi în acest sens. Şi cu toate acestea, simţeam ceva tainic şi liniştitor în timpul slujbei.
Asta până într-o zi, când mi-am pus serios întrebarea: Cum a rezistat Biserica Ortodoxă atâţia ani, în timp ce alte „biserici” aveau mereu nevoie de o „trezire”…
Îmi aduceam aminte de fiorul acela din copilărie, şi am simţit un dor adânc şi o sete de a înţelege Sfânta Liturghie. Şi Domnul a „întâmpinat” această căutare a mea cu o conferinţă organizată de ASCOR pe această temă, apoi am primit în dar o carte „EUHARISTIA -Taina împărăţiei” de Alexandre Schememann, apoi am participat la o tabără unde un părinte a explicat pe înţelesul tuturor, ce se petrece la Sfânta Liturghie.
M-a copleşit totul…Taina pe care o resimţisem din copilărie, se dezlega miraculos în sufletul meu. Simţeam „seducţia” Harului liturgic! Atât de copleşită am fost de frumuseţea Sfintei Liturghii în tot ceea ce conţine aceasta!!! Am plâns mult atunci, şi de atunci la fiecare slujbă am lacrimi în ochi, mă copleşeşte prezenţa lui Dumnezeu, mai ales în timpul cântării „Pre Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne….”
Mă uit înfiorată, printre lacrimi, când preoţii stau cu mânile ridicate rostind rugăciunea cu glas tare, amplificat de staţia de audio, în timp ce corul cântă încet această cântare. Îmi spunea o mătuşă de a mea, maică la Mănăstirea Văratec – Neamţ, că este unul dintre cele mai importante momente din slujbă.
Prin acestea vreau să concluzionez: până nu înţelegem deplin Sfânta Liturghie dintr-o dorinţă sinceră, mersul nostru la biserică va fi ,,greoi”, va fi o doar o ,,formă”, vom fi ,,absenţi” de la marea ,,sărbătoare” de acolo…şi nu vom avea partea de frumuseţea ,,liturghiei de după liturghie”, a unei vieţi noi, schimbate, în care inima noastră să bată mereu în ritmul cântării: ,,Pre Tine te lăudăm, pe Tine te binecuvântăm, Ţie îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeul nostru.” Mă gândesc: până nu guşti, până nu simţi, până nu te ,,îmbeţi”, mersul la biserică ramane doar ,,mers”…
Saurian
ianuarie 29, 2010 @ 10:30 am
Şi eu simţeam acelaşi lucru în copilărie ( şi chiar şi acum când mă duc la Sf. Liturghie ). Familia mea nu era foarte bisericoasă şi ne ducea de obicei de Paşti cu forţa ( au mai fost perioade când mergeam în fiecare duminică la biserică dar nu au ţinut mai mult de câteva săptămâni ). Şi îmi amintesc că deşi mi-era foarte urât că erau foarte lungi slujbele totuşi ori de câte ori ieşeam de la slujbă îmi simţeam sufletul liniştit şi odihnit. Era într-un fel frustrant pentru mine în sensul că îmi plăcea cum mă simţeam la Sf. Liturghie dar fiind crescut în comoditate ( şi fiind copil ) era un chin statul în picioare 2 ore ( mă gândeam eu că e de necrezut cum alţii vin de la Utrenie – bine, acum nu ştiam ce era Utrenia ci era vorba că slujba era începută când ajungeam la biserică dar era din cauză că era Utrenia înainte – şi stau vreo 3 ore ).
Mariana
ianuarie 29, 2010 @ 12:28 pm
Mulţumesc de titlu! Spune mult mai mult decât cel pus de mine 🙂
Ce înseamnă să fim împreună lucrători! Ce frumuseţe şi ce câştig avem fiecare!
Doamne, îţi mulţumim!
admin
ianuarie 29, 2010 @ 8:28 pm
Da Mariana, mi-a placut foarte mult expresia „seductia harului”, intr-o lume in care seductia se prezinta a fi doar sexuala.
Sorin M.
ianuarie 30, 2010 @ 2:41 pm
Eu, Doamne, nu ştiu
Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.
Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.
Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă
vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,
Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,
făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.
Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,
eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.
Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,
eu nu mă las de-aceea care
e Casa Ta de rugăciune.
de Traian Dorz
Lucia
ianuarie 30, 2010 @ 6:02 pm
Epicleza este chiar momentul cel mai important din Sfanta Liturghie, cand Duhul Sfant, la rugaciunea preotului si a intregii Biserici („Pre Tine Te laudam…”), Se pogoară şi preface tainic (nevăzut), painea şi vinul (jertfa nesangeroasă adusa pe altar, inaintea lui Dumnezeu), în Insusi Trupul si Sangele lui Hristos. Bine ar fi sa ingenunchiem cu totii la acest moment coplesitor… Nu e de mirare ca pe cei „curati cu inima” ii „inunda” lacrimile in acel moment…
Lucia
ianuarie 30, 2010 @ 6:49 pm
Intreaga Sf. Liturghie este o prefigurare a Raiului pe pamant. Cum sa nu fii fericit in timpul Sfintei Liturghii, cand ingerii canta alaturi de tine, cand – iata! – „vorbesti” (prin cantari, rugaciuni) cu Dumnezeu, precum odinioara Adam si Eva – cand inca erau nevinovati, precum copiii – in Rai. Doar cei nevinovati si simpli, precum pruncii, pot simtii plinatatea harului divin si bucuria comuniunii…Noi, cei „mari” preferam complicatiile, lasand gandurile sa ne zboare „precum maimutele din creanga in creanga” in timpul slujbei. Sau, mai rau, preferam iadul „valurilor si furtunii” din afara „corabiei” (Biserica), uitand ca orice zi de sarbatoare este o chemare a Domnului la Cina Sa…Si unde poti fi mai fericit decat alaturi de El ???
Bogdana
mai 24, 2010 @ 8:26 pm
offf si mie imi vine sa plang cand se canta Pe Tine te laudam!! dar ma abtin caci mi-e rusine…