Sensul cuvintelor ne modelează însușirile sufletului!
Poate că în epoca informației și a shortcut-urilor, convențiile de limbaj internautic par ceva absolut necesar, în timp ce atenția dedicată alegerii cuvintelor cade într-un plan secundar. Păcat că ignorăm sau chiar disprețuim delicatețea nuanțelor de care este capabilă limba română, cea despre care poetul Grigore Vieru versuiește că „În al limbilor tezaur / Pururea o să rămână / Limba doinelor de aur / Limba noastră cea română”.
Și limba română nu este bogată de la sine, ci pentru că este izvorâtă din inima poporului român, inima care este ortodoxia. Și datorită ortodoxiei, putem să exprimăm lucrurile dumnezeieşti atât de clar și de luminos față de cele lumești.
Astfel, când luăm în discuție persoana umană, vorbim de zămislire și nu de fecundare, vorbim de prunc și nu de produs de concepție, vorbim de chipul oamenilor şi nu de faţa lor, vorbim de adormirea unei persoane dragi și nu despre decesul acesteia.
Iar când aducem aminte de tainele Bisericii, vorbim de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi nu de administarea lor, vorbim de participarea la Sfântul Maslu și nu de asistarea la el, vorbim despre dezlegarea păcatelor și nu despre ștergerea viciilor.
Și în fine, când învățăm despre simțămintele sufletești nu vorbim despre realizări ci despre împliniri, nu vorbim despre tristețe ci despre deznădejde, nu vorbim despre a ne cere scuze ci despre a ne cere iertare.
Toate aceste cuvinte aparte au o importanță capitală pentru viața noastră duhovnicească pentru că ele redau sensurile profunde ale persoanelor, faptelor și simțămintelor sufletești. Fără aceste cuvinte atent alese, totul ar căpăta un înțeles superficial, strict materialist. S-ar pierde esența mesajului și am rămâne doar cu forma. De aceea, Tradiția Bisericii abundă de cuvinte care redau fidel realitatea plenară a lumii, împletind în ele sensul natural cu cel spiritual.
De aceea, noi ortodocșii o numim Fecioară pe Maica Domnului iar nu virgină precum o numește occidentul desacralizat. Termenul „virgo” este unul cu înțeles carnal, căci trimite în primul rând cu gândul la trup şi prea puţin la suflet. Pe când fecioară, este un cuvânt care te duce cu gândul nu numai la o stare de integritate trupească ci în primul rând la integritatea sufletească, a lipsei de orice gând rău. De aceea noi creștinii ne păstrăm fecioria până la căsătorie, nu doar virginitatea, căci putem fi foarte bine virgini cu inima plină de pofta străină.
Și facem aceste eforturi duhovnicești pentru a întemeia o familie, și deci pentru a fi permanent o familie, nu un cuplu. Pentru că un cuplu pot forma și doi amorezi aprinși de patima desfrânării, dar o familie o formează doar un bărbat și o femeie în fața altarului și a societății.
Deasemenea, așa cum spuneam mai sus, noi creștinii nu ne cerem scuze unii față de alții ci ne cerem iertare. Scuzele le cerem pentru greșeli infime, fără de voie, cum ar fi călcatul din neatenție peste piciorul cuiva sau trântitul unei uși din grabă. Însă când vine vorba de greșelile care provin din patimile și lipsa noastră de iubire, ne cerem iertare. Nu ne cerem scuze cuiva pentru că l-am mințit, că l-am înjurat sau că l-am dezamăgit ci ne cerem iertare căci prin acest cuvânt ne arătăm chiar smerirea noastră și profunda părere de rău, pe măsura greșelii săvârșite.
La fel, noi creștinii nu ne distrăm1 ci ne bucurăm pentru că distracția este o stare de exaltare, o euforie care se naște dintr-o atmosferă de agitație, gălăgioasă, tipică cluburilor și anturajelor în care circulă vorba-n vât și gluma vulgară. Pe când bucuria este o stare care vine din comuniunea sinceră și afectivă cu oamenii de lângă noi. Însăși Scriptura ne stă mărturie, cu zeci de încredințări că Dumnezeu ne vorbește despre bucuria veșnică, nicidecum despre distracția fără sfârșit.
Și realitatea este că limbajul bisericesc, pe care mulți creștini decreștinați îl blamează ca fiind unul arhaic, demodat, nu este unul depășit de vremuri ci singurul care stă deasupra tuturor vremurilor. Pentru că acest limbaj izvorăște din relația cu Dumnezeul cel Veșnic și exprimă finețuri duhovnicești pe care cei groși la obraz și „tari de cerbice” sunt incapabili să le simtă și să le perceapă, tot așa cum radiourile defecte sau învechite nu pot prinde frecvențele înalte.
Însăși simpla pronunțare a cuvintelor tipice limbajului liturgic au putere sfințitoare, tot așa cum și cuvintele vulgare au puterea de a ne ispiti și murdări sufletele, chiar și atunci când le reproducem în scop didactic sau informativ.
De aceea, cu cât stăruim mai mult în limbajul secularizat, cu atât mai mult sufletul nostru va secătui, se va înăspri și în final se va obrăznici. Și din contră, atunci când ne vom deprinde cu folosirea cuvintelor duhovnicești, cu atât vom fi și noi mai delicați, mai atenți și mai profunzi față de toți, față de toate.
(Dan)
1. Una din campaniile inițiate de noi în mediul virtual poartă numele ”Există distracție și fără alcool”, însă cuvântul distracție a fost ales din motive de strategie misionară, nicidecum pentru că ar reprezenta o stare de dorit a tinerilor.