Sentimentul fundamental al inimii noastre este tristeţea

18

Din momentul căderii strămoşilor noştri în păcat, tânguirea, plânsul şi tristeţea s-au înrudit cu firea omenească şi au ajuns să alcătuiască tonul fundamental al sentimentelor şi dispoziţiilor noastre sufleteşti. Şi cine dintre urmaşii celui dintâi creat, moştenitori ai firii omeneşti căzute, nu va mărturisi aceasta din propria sa experienţă?

Într-adevăr, ne place să ne veselim, dar ce înseamnă că sufletul, după cea mai aprigă veselie, se cufundă în întristare, uitând de toate desfătările, datorită cărora, mai înainte, uitase de toate?

Oare nu cumva din străfundul fiinţei noastre i se dă sufletului de ştire cât de meschine sunt toate aceste veseliri, în comparaţie cu fericirea pierdută o dată cu pierderea raiului? Noi suntem gata să ne bucurăm laolaltă cu cei ce se veselesc, dar oricât de felurite şi de înalte ar fi motivele bucuriilor omeneşti, ele nu lasă în noi o urmă adâncă şi sunt uitate în scurtă vreme.

Dar dacă vedem o mamă plângând la căpătâiul fiului pierdut, singurul ei sprijin, sau o soţie sfâşiindu-se pe mormântul soţului iubit, durerea străbate adânc în sufletul nostru, iar cuvântul şi chipul celor ce se tânguiesc ne vor rămâne neşterse în memorie. Nu înseamnă aceasta, oare, că tristeţea ne este mai apropiată şi mai înrudită, decât bucuria? Ascultaţi un cântec sau o melodie: este plăcut, desigur; tonurile vesele se răsfrâng în suflet, dar ele alunecă doar pe suprafaţa lui, fără să lase o urmă observabilă, în schimb tonurile triste cufundă sufletul adânc în sine însuşi şi stăruie pentru multă vreme în memorie. Întrebaţi un călător şi vă va spune că, din multitudinea celor văzute, îi stăruie cu precădere în minte acele obiecte şi locuri care l-au cufundat într-o tristă îngândurare.

Aceste exemple sunt destule, cred, pentru a lămuri ideea că sentimentul fundamental al inimii noastre este tristeţea. Aceasta înseamnă că firea Noastră plânge după raiul pierdut şi că, oricât am încerca noi să înăbuşim acest plânset, el răzbate din străfundul inimii noastre, în pofida tuturor veselirilor ameţitoare, şi îi spune omului cu glas desluşit: „încetează să te mai veseleşti în uitare de sine! Tu, cel ce ai căzut, mult ai pierdut! Vezi mai bine dacă nu există vreun mijloc să redobândeşti cele pierdute…!”.

Un păgân a ascultat acest plânset al sufletului omenesc şi iată în ce pildă şi-a înveşmântat acest gând:

Un înţelept nins de zile umbla în singurătate, cufundat în cugetare despre destinele omenirii. Din această stare de îngândurare fu scos de întrebarea: „L-ai văzut? Cu siguranţă că l-ai văzut! Spune-mi încotro a luat-o! O să merg pe urmele lui şi poate că o să-l ajung”, întorcându-se, înţeleptul văzu o fecioară. Era îmbrăcată în haine de fiică de împărat, dar rupte şi ponosite. Faţa îi era întunecată şi arsă de soare, dar trăsăturile îi trădau marea frumuseţe de odinioară. Privind-o pe călătoare, înţeleptul a întrebat-o:

„Ce îţi este de trebuinţă?”.

Ea a repetat: „Cu siguranţă că îl cunoşti, spune-mi unde şi cum să-l găsesc.”

„Dar despre ce este vorba?”, a zis înţeleptul.

„Oare nu ştii nimic?, a răspuns fata. Of! Iar eu credeam că nu există om care să nu fi aflat de amărăciunea mea”, înţeleptul a întrebat-o cu interes: „Spune, care e nenorocirea ta şi, poate, o să găsesc cum să te ajut”.

„Gândeşte-te şi ajută-mă – a răspuns ea. Iată ce-ţi voi povesti.

Am fost într-o ţară luminoasă, plină de bucurie, îmi era acolo atât de bine! Se pregătea nunta… Mirele meu, nu îmi amintesc trăsăturile feţei lui, era de o frumuseţe negrăită… Am uitat aproape tot…, dar îmi amintesc că totul era pregătit pentru nuntă…, când iată că veni cineva şi îmi spuse cuvinte atât de dulci… Apoi îmi dădu ceva să beau. Am băut şi pe loc mi-am pierdut conştiinţa sau am adormit. Trezindu-mă – ah, mai bine nu m-aş mai fi trezit niciodată! – Trezindu-mă, m-am pomenit pe acest pământ întunecos şi înăbuşitor. Unde a dispărut casa mea cea luminoasă, unde este mirele meu şi ochii lui veseli? – N-am mai ştiut. La început tot alergam în neştire încoace şi încolo, îmi smulgeam părul, mă băteam cu pumnii în piept de chinul îngrozitor ce îmi cuprinsese sufletul. Dar liniştindu-mă puţin, m-am hotărât să caut ce am pierdut… Şi iată de cât amar de vreme umblu pe acest pământ şi îl caut pe cel pe care l-a îndrăgit sufletul meu.

Ziua întreb soarele, iar noaptea – luna şi stelele, în fiecare zi şi noapte dau ocol pământului, întrebând; „Nu l-aţi văzut cumva pe cel pe care-l caută sufletul meu? Iar ele nu îmi dau nici un răspuns… Mai există, oare, munţi până la care să nu fi răzbătut glasul meu? Să mai fie oare păduri prin care să nu fi străbătut strigătul meu? Să mai fie vai, oare, dealuri necălcate de picioarele mele? Iată de câtă vreme tot rătăcesc, căutând ceea ce am pierdut, şi nu găsesc. Dar spune, tu nu ştii, ori n-ai auzit unde sunt cele după care tânjeşte sufletul meu?.

Înţeleptul se gândi puţin şi spuse: „Dacă mi-ai spune numele mirelui tău şi numele împărăţiei lui şi al ţării unde era casa ta cea luminoasă, ţi-aş arăta drumul spre ea, dar după cele spuse de tine nimeni nu te poate îndruma! Spunând acestea, înţeleptul se întoarse, iar fata plecă mai departe să caute ceea ce a pierdut şi nu putea găsi.

Este clară semnificaţia acestei pilde. Ea înfăţişează sufletul care se tânguieşte după pierderea raiului şi a comuniunii cu Dumnezeu, sufletul care caută raiul şi nu îl mai găseşte. Aşa spun toate sufletele. La fel sunt, prin firea lor, şi sufletele noastre. În ce constă, însă, deosebirea? În aceea că sufletul păgân caută iar caută, dar nu găsea ceea ce căuta, şi păgânul nu putu merge mai departe!

Raţiunea întâlneşte semne clare – indicii căderii şi ai pierderii raiului – dar nu se pricepe să găsească mijlocul pentru restaurarea celui căzut şi pentru întoarcerea celor pierdute.

Dar noi, fraţilor, nu suntem fiii nopţii şi ai întunericului ci fii luminii şi ai zilei. Noi nu putem avea nici un fel de nedumerire în această privinţă. Noi ştim că însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru a venit pe pământ să-l caute şi pe cel pierdut; El însuşi îi cheamă la Sine pe toţi: „Veniţi la Mine… Şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11,28) Aţi pierdut împărăţia. Dar iată că aceasta s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie şi Eu vă voi lua la Mine şi veţi fi cu Mine în rai vă veţi veseli şi veţi cina în locaşurile Tatălui Meu”.

Aşadar, fraţilor, cununia este din nou pregătită, însuşi Domnul Se oferă pe Sine ca Mire al sufletului care se căieşte, fapt pentru care a trimis în lume peţitori – la început pe apostoli apoi pe urmaşii lor – ca aceştia să logodească cu El sufletele oamenilor care se tânguiesc după pierderea comuniunii de taina cu El şi să I le încredinţeze, prin mijlocirea lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii, ca pe nişte fecioare curate, fară nici o urâţenie sau beteşug, ori altele ca acestea.

Să-I mulţumim Domnului! Iată că şi noi am fost chemaţi la nuntă. Iată că; noi ne aflăm deja în lăcaşul mireselor lui Hristos, în Sfânta Biserică. Iată că şi sufletele noastre au primit semnul cununiei – semnul Logodnei cu Sfântul Duh, în Sfintele Taine, ca pe un fel de inel de logodnă!

Ce ne mai rămâne de făcut? Ne rămâne să aşteptăm când se vor deschide porţile şi va ieşi Mirele şi ne va chema la El, în veşnicele lăcaşuri. Atunci se vă bucura inima noastră şi nimeni nu ne va mai putea lua bucuria. O, dă-ne, Doamne, aceasta. Dar, fraţilor, vă sunt cunoscute condiţiile în care toate cele făgăduite ni se vor dărui cu adevărat! Ni se va înapoia raiul şi comuniunea nupţială

Cu Domnul, dacă ne vom înfăţişa curaţi şi fără de păcat înaintea Lui, atunci când ne vom arăta Lui după ieşirea din această viaţă. Noi suntem deja

Curăţiţi prin botez şi ne-am curăţit de multe alte ori prin pocăinţă. Dar să ne privim mai bine: oare, nu au mai rămas în noi pete, care să ne spurce chipul ori îmbrăcămintea? — Şi să ne grăbim să le spălăm iarăşi cu lacrimile pocăinţei. Acum este vremea potrivită, astăzi este ziua mântuirii!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul)

(Visited 47 times, 1 visits today)