Sfântul Serafim de Sarov despre Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului

În ceea ce priveşte ceea ce simţea sfântul în timp ce se împărtăşea cu Sfintele Taine, acest lucru este doar o taină a sa. Din cuvintele sale ştim ce uriaşă semnificaţie îi acorda el Sfintei Euharistii. Atunci când a fost întrebat cât de des trebuie să ne apropiem noi de Sfânta Împărtăşanie el răspunse: „Cu cât mai des cu atât mai bine”.

În mod special, surorilor de la Diveievo el le dădea următoare regulă, aşa cum o aflăm din informaţiile lăsate nouă de la monahia Kapitolina: “Nu trebuie să pierdem ocazia de a ne folosi cât mai des posibil de harul oferit prin împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine. Încercând pe cât ne este cu putință să ne concentrăm asupra înţelegerii smerite a totalei noastre păcătoşenii, trebuie să ne apropiem de Sfânta Împartășanie, care dă viată la toţi şi la toate, cu nădejdea şi ferma credinţă în negrăita milostivire a lui Dumnezeu spunând cu frângere de inimă: am păcătuit, o, Doamne, cu sufletul, cu ini­ma, în cuvânt, în gând, şi cu toate simţurile mele”.

Cu adevărat remarcabilă este porunca Sfântului Serafim cu privire la aceasta, dată duhovnicului mănăstirii Diveievo, părintele Vasile: „Le poruncesc (surorilor şi maicilor), părinte să se împărtăşească în toate cele patru posturi şi în cele 12 praznice împărăteşti; le poruncesc aceasta şi în marile zile de sărbătoare: cu cât mai des, cu atât mai bine. Ca părinte du­hovnicesc al lor, să nu li te împotriveşti; căci harul dăruit nouă prin Împărtăşanie este atât de mare încât oricât de ne­vrednic și de păcătos ar fi un om, de îndată ce acesta se apro­pie de Domnul Care ne învie pe noi toţi (prin smerită înţelege­re a totalei noastre păcătoşenii), chiar dacă am fi cuprinşi din cap până în picioare de rănile păcatelor vom fi curăţiţi, părinte prin harul lui Hristos, şi vom deveni din ce în ce mai luminaţi şi vom fi mântuiţi. Dumneata, părinte, le eşti duhov­nic si îti spun ca să ştii toate aceste „lucruri”.

”În plus”, scrie părintele Vasile, „el mă povăţuia mereu în calitatea mea de părinte duhovnicesc al surorilor de la mă­năstirea de maici, poruncindu-mi să fiu cat se poate de indulgent la spovedanie. în trecut, mulţi m-au dojenit şi m-au con­damnat pentru acest lucru şi au fost suparăţi pe mine şi chiar până acum ei mă judecă încă, dar eu păstrez cu stricteţe porunc sa si am păstrat-o toată viaţa. Robul lui Dumnezeu, obişnuia să spună: «Aminteşte-ţi, mata… eşti doar un martor părinte, dar Dumnezeu este judecătorul! Şi cat de multe, cât de multe şi de grozave păcate, încât nici măcar nu le poți pronunţa, nu ne-a iertat nouă mărinimosul nostru Domn şi Mân­tuitor. Cum oare putem noi, oamenii, să ne judecăm semenii! Noi suntem simpli martori, simpli martori, părinte. Să-ţi amin­teşti mereu acest lucru: simpli martori, părinte!»”

Unui mi­rean el i-a dat această poruncă: „Împărtăşeşte-te de patru ori. Măcar şi o dată e bine. Aşa cum te va învrednici Dumnezeu. Cel ce se împărtăşeşte va fi mântuit; dar cel ce nu se împăr­tăşeşte, cred că nu va fi mântuit: “Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, acela nu are parte de Mine (In. 6,56)”.

Într-o altă situaţie, sfântul a făcut cunoscută o mare taină, şi anume faptul că împărtăşirea unuia este binefăcătoare şi pentru alţii. „Cel ce cu dragoste se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, şi aceasta nu doar o dată într-un an, se va mântui, va prospera şi va trăi mult pe acest pământ”. „Cred”, adăugă el, „că după marea bunătate a lui Dumnezeu, harul Său va fi lucrător şi în familia celui ce se împărtăşeşte. În ochii Dom­nului unul care face voia Sa valorează mai mult decât o legiu­ne de păcătoşi”. Ce revelaţie minunată, mângâietoare şi in­structivă. În acelaşi timp, părintele obişnuia să-i împace pe cei ce se temeau să se apropie de Sfintele Taine din pricina sentimentului nevredniciei lor. Am văzut aceasta din porun­ca sa către părintele Vasile; dar s-a dovedit mai ales convingă­toare în cazul fratelui Ioan.

O dată, în jurul unuia dintre cele 12 praznice, când urma să se împărtăşească fratele Ioan se îndulci cu puţină hrană după slujba de seară, lucru care nu era în acord cu regulile mănăstirii. Pe lângă aceasta se mai adăugă şi conştiinţa ne­vredniciei sale; şi fratele începu să fie abătut. Şi cu cât se gândea mai mult, cu atât deznădăjduia: „Un legheon de gânduri înspăimântătoare, unul după altul, se înghesuiau în capul meu. În loc să am nădejde în marea milostivire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos Care ne acoperă toate păcatele, îmi imaginam că după Judecata lui Dumnezeu, din pricina nevredni­ciei mele, voi fi sau ars de foc, sau înghiţit de pământ de viu, de îndată ce mă voi apropia de Sfântul Potir”.

Dorind să-şi liniştească propria conştiinţă, fratele se spo­vedi, dar nici acest lucru nu-i aduse pacea în suflet; şi, stând în altar continua să sufere. Părintele Serafim, văzând aceas­ta, îl chemă şi îi spuse aceste minunate cuvinte: „Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruieşte în mod gratuit, hrănindu-ne cu Prea Cura­tul Său Trup și Prea Cinstitul Sau Sânge, Care spală, curăţă, dă viaţă si ne ridică din moarte. Aşadar, apropie-te fără să ai vreo îndoială, şi nu te tulbura; crede numai că acesta este ade­văratul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a fost dăruit spre vindecarea tuturor păcatelor noastre”.

Fratele, aflat acum în pace, se împărtăşi plin de credinţă şi de smerenie. Dar, altă dată, sfântul rosti un cuvânt grozav despre cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. O tânără văduvă, Ana Petrovna Eropkina, după ce trăise căsătorită doar trei luni, vorbea despre părintele Serafim, și printre alte lucruri spuse următoarele: atunci când soţul ei iubit sa îmbolnăvit brusc, ea „s-a temut să-i sugereze că ar fi bine sa se împărtăşească, temându-se să nu-l înspăimânteze; și, deşi şi el era foarte cu­cernic, el se temu să-şi îndurereze soţia invitând un preot”. Aşa că el muri fără să se împărtăşească. Soţia sa era foarte întristată din această pricină. „Să mori fără Împărtăşanie mi se pare a fi o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcatele mele şi cele ale soţului meu; mă gândeam că soţul meu va fi pen­tru totdeauna îndepărtat de la bucuria vieţii divine. După înmormântare… eram uneori deznădăjduită şi probabil că mi-aş fi pus capăt vieţii, dacă n-aş fi fost păzită cu străşnicie.

Deci, văduva rămase în această stare de nelinişte timp de zece luni. Apoi, urmând sfatul unchiului ei se duse cale de 500 de ver­ste spre îndepărtatul Sarov. Acolo a aflat deplină pace de la sfântul; iar în ceea ce priveşte moartea soţului ei, părintele îi spuse acest lucru: „Nu te mai necăji în legătură cu aceasta, bucuria mea, eu nu cred că doar pentru acest lucru sufletul său se va pierde. Numai Dumnezeu poate să judece pe cine va răsplăti sau pe cine va pedepsi şi în ce mod”. Şi, mai departe, adăugă. Aceasta se întâmplă câteodată: aici, în această lume, oamenii iau Sfânta Împărtăşanie; dar, după judecăţile Domnu­lui ei rămân neîmpărtăşiţi”. Cât de grozav este acest lucru! Cât de covârşitor! Şi apoi sfântul continuă: „Un altul poate dori să se împărtăşească, dar dorinţa sa rămâne neîmplinită, independent de voinţa sa. Unui astfel de om Sfânta Împărtă­şanie îi poate fi dăruită în chip nevăzut, printr-un înger al lui Dumnezeu”. Văduva fu mângâiată.

Sfântul Serafim de Sarov – O biografie spirituală, Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis, București 2002, pg. 54-58.